FYI.

This story is over 5 years old.

Film

„La piel que habito”, gheiala subtilă a anului

Antonio Banderas e convingător în tot ce scoate pe gură. E ca şi cum S. Nicolaescu l-ar fi distribuit pe Pepe în rolul Anei Aslan, iar ăla ar fi prestat impecabil.
16.11.11

foto Lucía Faraig El Deseo

Almodóvar e regizorul căruia i-am halit toate filmele. Pe bune, La mala educación e despre mine, chit că Almodóvar nu ştie asta. De aceea, văd tot ce face cu sfinţenia cu care citesc orice scoate Chuck Palahniuk, în ideea că am halit Fight Club pe nemestecate. Nu am mereu orgasm, dar e vorba de dragoste şi de loialitate. Cam aşa şi cu Pedro.

Pe de o parte, filmul ăsta ne vinde o metaforă facilă. Pielea care, vedeţi voi, e ambalajul; care poate modifica aparenţele, dar şi nu conţinutul, ca dovadă că protagonistul se întoarce la adevărata sa identitate, bla-bla, prilej pentru semidocţi să se dea inteligenţi debitând platitudini despre imagine, esenţă şi alte banalităţi similare.

Pe de alta: scenariul Pielii… e atât de haotic, un amestec atât de aiuritor de soluţii de telenovelă, patetisme ieftine, reţete gen ce i-a mai trăsnit mintea savantului diliu şi, rar, câte o poantă neaşteptată, încât e nevoie de virtuozitatea unui maaare regizor să amestece toate aceste ingrediente dubioase într-un produs final digerabil.

Şi acum, surpriza: savantul diliu e Antonio Banderas. Pe bune, pare convingător în tot ce scoate pe gură. E ca şi cum Sergiu Nicolaescu l-ar fi distribuit pe Pepe în rolul Anei Aslan, iar ăla ar fi prestat impecabil. Serios, e un miracol.

Savantul diliu sechestrează o femeie frumoasă, pe care ar fute-o dar nu îndrăzneşte, deși pare iubire adevărată. Aflăm că a tot operat-o, că înfăţişarea asta este una rezultată după lungi experimente, după cum se întâmplă în toate filmele cu savanţi dilii. Apoi, când ajungi să te întrebi unde e gheiala tipică a lui Almodóvar, primeşti şi răspunsul. Şi nu te aşteptai s-o încasezi aşa. Logic că nu dau detalii, zic doar atât; momentul în care savantul îl vizitează pe presupusul violator al fiică-sii, pe care-l pedepsise făcându-i o vaginoplastie, şi îi aduce un braţ de dildouri pe care le înşiră crescător, explicându-i cum să-şi lărgească gaura, îi va face pe toţi spectatorii de sex masculin să se simtă sodomizaţi.

Pe scurt, La piel que habito nu mi s-a părut nici horror, cum promiteau materialele de PR, nici melodramă, cum zic nişte cronicari, ci, dimpotrivă, o farsă. Absurdul deliberat al scenariului, întorsăturile de situaţie atât de bruşte, sinuciderile ostentative ale personajului Elenei Anaya şi apariţiile năucitoare ale personajelor secundare, replicile tripante, poanta finală neaşteptată sunt definitorii pentru farsă. Şi, da, e de râs. Până şi faptul că Banderas moare împuşcat pe la final e de râs.

Trailer La piel que habito