La cămin, cine cedează primul în fața duhorii duce gunoiul

Sunt student în anul I și locuiesc într-un cămin ordinar de băieți, cu alți patru colegi de cameră. Experiența acestui an m-a învățat o mulțime de lucruri despre viața la cămin, pe care le împărtășesc cu tine, ca să știi ce te-așteaptă sau ca să-ți optimizezi viața în acest mediu.

Mai ține două zile lejer

În articolul de început am menționat o regulă de aur a traiului la cămin: cel care cedează primul în fața duhorii e ăla care duce gunoiul. E una dintre cele mai pragmatice reguli. O să-ți dai seama de ea treptat, pe măsură ce își instalează lent suveranitatea. Asta concomitent cu valul de doarempulism civic care va crește treptat în tine și în colegi și care va naște și întrebările kantiene ale modestei vieți de student: ce trebuie să știu? ce pot să fac? ce îmi este permis să sper?

Dacă îți faci iluzii că puteți stabili de la început, într-un tabel, alb pe negru, rândul fiecăruia să dea cu mătura în cameră și o să vă țineți de asta, uită. Cel mai de folos lucru pe care-l poți face cu foaia aia e s-o păstrezi ca făraș de rezervă pentru când o să vă dispară fărașul adevărat, în martie. Cu oricât de bune intenții luați în primire viața de cămin, la capitolul igiena camerei ajungeți, în câteva luni, ca stonerii ăia ratați din filmele americane cu frățiile Delta Pi. Dacă, prin absurd, vă nimeriți cinci ecologiști penticostali cu OCD legat de curățenie, după un semestru o să fiți cinci consumatori anarhiști gata să se cace în cameră pentru că așa le zic vocile. După ce te călește căminul, ajungi la un pas distanță de țiganii nomazi relocați la bloc care își fac foc din parchet și adapă calul în WC.

Dacă ai pierdut și foaia cu tabelul, se găsesc soluții.

Ce-o să se întâmple e că, fiecare o să înceapă să uite nițel din datoria lui. Să zicem că în planul inițial era să dați odată la cinci zile cu mătura și cu mopul când e nevoie. În octombrie treaba merge strună. În noiembrie, Gigel întârzie trei zile, că doarme pe la prieteni, așa că Georgel refuză să măture murdărie dublă în ziua cuvenită lui, decalând și el procesul cu vreo cinci zile. În schimb, se ia în gură cu Gigel, care mătură doar sumar, în colțul lui, și-l face să continue rezistența, de supărare.

Dacă ceilalți trei colegi de cameră, Mirel, Costel și Anghel ar fi băieți deștepți, ar trage la sorți și unul dintre ei ar da cu mătura, rupând cercul vicios. Însă, fiind toți boboci neexperimentați, se vor supăra și vor trage de Gigel să măture ca lumea. Și așa trec 20 de zile.

În decembrie, Mirel se mută cu prietenă-sa la capătul orașului și dă pe la cămin numai ca să doarmă și să se schimbe. Costel protestează, că el n-o să dea cu mătura dacă nici Mirel nu dă. Anghel, liderul spiritual al camerei, nu e mulțumit de lipsa de organizare și propune refacerea tabelului. Nimeni nu-l ia în serios. Acum se dă cu mătura o dată, de două ori pe lună. În ianuarie, băieții învață pentru sesiune și n-au timp de curățenie. Gigel se ceartă cu Costel al cui e rândul și Anghel îi acuză că nu îl pun pe Georgel să dea în locul lui Mirel.

Februarie îi prinde pe băieți făcând cărări prin covorul de praf. Cu mopul s-a dat ultima oară la prima ninsoare. În martie, Anghel își bagă pula în organizare. În aprilie nimeni nu mai vrea să măture și la sfârșitul primăverii cu toții așteaptă să scape odată din cocina cu urme de mizerie imprimate în podea, în care au ajuns să stea. Și așa e cu turele.

Asemeni lui Hänsel și Gretel, studenții lasă saci de gunoi în urmă. Se crede că practica folosește la recunoașterea drumului când vin turmentați din oraș.

Așadar, curățenia ajunge să nu mai fie un fapt necesar și devine un proces hazardos, care ia loc prin echilibrarea forțelor naturii. Ca atunci când faci curent între geam și ușă, ca să-ți împingă vântul praful pe hol. Rămâne la decizia fiecăruia să măture la el când nu mai suportă. Dacă ai un coleg cu astm, e bine: o să cedeze primul. Cu puțin noroc, o să vă scutească chiar și de turele voastre. Trebuie doar să stați tari pe poziții și să vă faceți că nu vă pasă, în timp ce el își caută tubul respirator sub pat.

Inevitabil, o să descoperi grămejoare de praf cât rotocoalele de fân din filmele western, pe lângă o pustietate ruptă din același registru, sub paturi. Cu ocazia asta o să te întrebi de unde naiba vine praful ăsta cu atâta zel și cum de se difuzează în toată camera. Când o să dai în sfârșit cu mătura, să scoți scaunele pe hol, unul peste altul, în timp ce tragi către tine valul de mizerie. Asta dacă încă ai făraș, iar mătura ta nu are coada împrumutată de la mop, pe care trebuie s-o învelești la capăt cu hârtie igienică, ca să intre în filet. Ca mine.

Băieți, știți pe cineva care bea bere în camera asta?

Mizeria finală se adună în zona gunoiului, în cocoloașe monumentale, și se lasă acolo până când nu mai ai acces la chiuvetă. Zic „zona gunoiului” pentru că la cămin încetezi rapid să privești gunoiul ca pe o chestiune materială, mărginită de granițe fixe. Ajungi să adopți o viziune de viață mai degrabă spirituală, îmbiind la meditație și filosofie. Astfel, mă întrebam cu un coleg, în timp ce urmăream dâra de doze ca să găsim gunoiul: de unde începe, mai exact, gunoiul? El, conservator fiind, credea că încă de la prima doză din aria ușii, pe când eu, de orientare liberală, opinam către primul conglomerat autonom de doze. Până la urmă, am căzut amândoi de acord că începe în punctul unde cadavrele de muște atrag musculițe și ne-am ținut respirația înapoi până la restul camerei.

Ștersul prafului sau spălatul chiuvetei, cu atât mai puțin curățarea pervazului sunt activități aproape imposibil de întâlnit la cămin și se recompensează oficial de administrația facultății cu cleme de nas pentru gunoi. Iar în ceea ce privește găletușele și caserolele rătăcite prin cameră, nici să nu îndrăznești să le cauți să le arunci odată cu gunoiul. Pentru că împreună ocupă cât zece gunoaie și o să-ți ia ceva timp să le identifici, deschizi, cataloghezi și decizi dacă sunt de păstrat. A, și de-asta:

Găletușele cu mâncare sunt un portal către trecutul îndepărtat și o fereastră către viitorul cercetărilor în biologie.

În rest, cine zice că ai nevoie să ai coșul de gunoi lângă tine? Când ești lipit de laptopul unde rulează True Blood, în timp ce-ți cureți cartofi și vorbești cu trei prieteni pe Facebook, n-are nimeni chef să arunce cojile în coș. Pentru asta s-a descoperit tehnica gunoiului reproductibil la infint, care se folosește de principiul vaselor comunicante și aduce a joc de Domino. Tehnica spune că oricare vase nefolosite aflate pe masă în momentul activității de decojire devin automat mini-coșuri de gunoi, urmând să se toarne unul într-altul, pentru a se asigura că nu sunt pline niciodată toate. Dacă ai și elemente exotice, precum o scrumieră, e invitată și ea în joc. Odată terminat, nu este necesar să golești vasele, ci noul gunoi poate rămâne peste noapte, fiind deschis la noi provocări.

Dacă tot suntem la asta, cu vasele de spălat nu trebuie să te îngrijorezi prea tare. Ajunge să ai tot timpul unul curat și pe celelalte să le ții pătate de ultima omletă prin rafturile colegilor plecați, până ai nevoie de ele. În momentul ăla le scufunzi într-o chiuvetă plină cu apă fiartă, torni jumătate din detergent și e ca și cum ai fi un adult responsabil.

Încearcă să nu mori sufocat în propria-ți mizerie.

Spor la lucru.

Mai citește despre viața în cămin:

La cămin, orice pui în farfurie devine mâncare

Budele de cămin sunt o zonă crepusculară a dejecțiilor

Camera de cămin este un stat comunist la scală mică