Frumusețea complicată a nasului persan

Autoarea îmbrăcată ca o femeie iraniană urbană, cu bandaj de la operația la nas. Foto de Michael Marcelle.

Acum două Halloweenuri, după ce am petrecut mai multe luni în sânul unei comunități de iranieni proaspăt emigrați, am hotărât să mă îmbrac ca o femeie modernă din Teheran. M-au ajutat noile mele prietene, niște femei moderne din Teheran. Costumul era compus dintr-o combinație de elemente evidente și altele neașteptate: o eșarfă pe cap în stilul lui Jackie Kennedy, mai multe straturi de machiaj, o rochie neagră mulată (femeilor iraniene le place să se întindă coarda la maximum în ce privește legile republicii islamice), păr tapat (o nebunie culturală răspândită printre femeile iraniene la fel ca pantalonii mulați printre hipsterii europeni. În Iran, părul umflat sub eșarfă e considerat un mare factor de sex-appeal). Și, la final, echipa mea de experți mi-a sugerat un detaliu subtil, dar crucial, care urma să mă transforme într-o femeie modernă din Teheran autentică. S-au uitat bine la mine și una dintre fete mi-a spus: „Îți mai trebuie un pansament pe nas."

„Nasul îl am deja făcut", i-am răspuns și am arătat spre singura parte a corpului meu care fusese cumpărată și se ținea țanțoșă de la vârsta de 18 ani. Poate că sunt eu americană, dar sunt și persană, am vrut să le spun. Bineînțeles că-mi făcusem operație la nas.

Dacă te plimbi prin Teheran, o să vezi femei glamouroase cu hijab, ochelari de soare scumpi și bandaje de onoare pe nasuri, păstrate mult timp după vindecare. Femeile nu se mai tem că vor supăra autoritățile. Operațiile la nas ale femeilor din Teheran nu mai sunt ciudate pentru nimeni, iar presa occidentală a îmbrățișat subiectul imediat. În noiembrie 2008, Oprah a avut o emisiune pe tema chirurgiei estetice din Iran: „Femeile văd bandajul ca pe un statut al simbolului. Am o prietenă care și-a operat nasul și a păstrat bandajul timp de doi ani doar ca să arate tuturor că și-a făcut operație estetică", a spus o tânără din Iran în emisiune. Multor tinere persane li se pare ceva perfect normal și cred că le ajută să-și găsească un soț. Bandajul anunță că provii dintr-o familie care are grijă de tine – chiar dacă nu ai nevoie de operație la nas, e preferabil să ai o familie care să-și permită să-ți ofere așa ceva decât să ai gene bune pentru un nas mic și drăgălaș.

Iran are cea mai mare rată a operațiilor la nas pe cap de locuitor din lume. Potrivit estimărilor, iranienii își fac de patru ori mai multe operații la nas decât americanii. Și, conform unui articol din The Guardian, din martie 2013, fenomenul nu se limitează la cei bogați: negustorii, funcționarii, studenții și chiar adolescenții aleg să-și cheltuie economiile sau să-și facă un credit pentru a-și permite procedura. Deși chirurgia estetică domină cultura țării, republica islamică a făcut abia niște gesturi minore împotriva acestui fenomen. Ayatollahul Khomeini a sancționat rinoplastia în anii '80, cu referire la Hadith: „Dumnezeu e frumos și iubește frumusețea." Și totuși, în iunie 2014, BBC a raportat că televiziunea de stat din Teheran a interzis din program actorii sau actrițele care și-au făcut operații estetice.

Abia după 1979 – și după revoluția care l-a dat pe șah jos de la putere – oamenii au început să considere Teheranul capitala mondială a operațiilor estetice la nas. De ce a izbucnit acest curent ciudat într-o țară islamică? Fără îndoială, cultura iraniană influențează comportamentul oamenilor mai mult decât o face Islamul, iar această cultură a avut ca punct central frumusețea fizică sub toate formele. O explicație pare să fie cea mai populară: din cauză că hijabul obligatoriu nu lasă descoperită decât o mică porțiune din față, femeile iraniene au devenit obsedate de fețele lor. Vor să aibă trăsături delicate, simetrice și europene. Iar cum multe femei sunt dispuse să se opereze și să-și facă datorii mari pentru frumusețe, rinoplastiile au ajuns un fel de ritual iranian de trecere.

După mai multe decenii, fenomenul s-a răspândit și în diaspora iraniană, care își apreciază originile persane și ai cărei membri sunt influențați de cultura de acasă. Pentru femeile persane și pentru unii bărbați, operația nu e doar un semn de frumusețe fizică, ci și de avere și statut social. Nu e vorba atât de vanitate, cât de dorința de a face parte dintr-o clasă de iranieni care arată a europeni, citesc cărți americane, călătoresc și duc vieți occidentale. În mod ironic, înlăturarea protuberanței persane, a nasului iranian specific, ușor coroiat, a ajuns să contribuie la identitatea culturală a iranienilor. Standardul feței iraniene s-a schimbat și, deși operația alterează o parte distinctă a feței din Orientul Mijlociu, e o decizie foarte iraniană.

Dar dacă fenomenul e alimentat parțial de îmbrăcămintea restrictivă a Republicii Islamice, atunci de ce e atât de răspândit și printre tinerii din diaspora iraniană? Și de ce se întâmplă încă dinainte de 1979? Mama mea, bunica și mătușa mea și-au operat toate nasul de la o vârstă fragedă și toate trei sunt femei conservatoare. Bunica mea, care s-a operat în Teheran la sfârșitul anilor '60, a suferit o căzătură care i-a afectat urât nasul. Dar asta e o poveste des întâlnită. Cică înainte ca doctorul să-i repare nasul, a întrebat-o: dacă tot îl operăm, de ce să nu-l facem mai mic? Mătușă-mea și maică-mea au urmat exemplul mamei pe la începutul anilor '70. „Puține fete își operau nasul pe atunci, era un lux. Dar eu eram la medicină, așa că mi-am făcut operația gratis", spunea maică-mea, care avea un nas pe care i l-am invidiat toată copilăria. Oricât de rară era pe atunci, operația la nas făcea parte din standardele iraniene ale căsătoriei. „După ce mătușa ta și-a făcut operația la nas, toți voiau să se însoare cu ea", mi-a spus mama. „Nasul ei vechi era foarte…najoor." Nu există o traducere perfectă pentru acest cuvânt. Simbolizează un aranjament foarte tragic.

Dr. Benjamin Rafi, chirurg estetician person care trăiește în Los Angeles, a explicat că fenomenul nu e o reacție la Islam. „În ultimii cincizeci de ani, iranienii au avut o relație culturală puternică cu Europa", a spus el. „Conform standardelor europene de frumusețe, femeile persane au multe trăsături faciale dezirabile – ochi migdalați, sprâncene arcuite, pomeți accentuați, dar nasul e total nepotrivit: mare, de obicei cu o proeminență în mijloc. E o țintă ușoară pentru optimizarea cosmetică."

Pe vremea mamei mele, înainte de revoluție și de eșarfa obligatorie pe cap, această influență europeană i-a mânat pe mulți oameni faimoși spre masa de operație. „În perioada aceea, multe celebrități iraniene și-au modificat trăsăturile", mi-a spus mama. „Îți puteai da seama la actrițe ca Forouzan sau Homeyra. Și la Ramesh (cântăreață) și Jamileh (dansatoare)". După o clipă, a adăugat simpla explicație pe care mi-a dat-o și dr. Rafi: „Suntem persane, n-avem ce face. Pur și simplu avem nasuri urâte."

La începutul anilor '70, procedura nu era sofisticată. În loc de o operație modernă, mama a trebuit să îndure trei ani de tampoane chirurgicale îndesate în nas și în gât. Cei mai talentați chirurgi plastici au fost ridicați la rangul de artiști și erau căutați de cei mai bogați iranieni – „îi numesc mâini de aur", a spus mama. Între anii '60 și '70, fiecare doctor avea stilul lui de rinoplastie. „Toți cei care au mers la doctorul surorii mele au ieșit din mâinile lui cu un nas plat, mai puțin ascuțit. Toți cei care au fost la doctorul meu au ieșit cu nasul subțire și ușor ascuțit. Toate trei, eu, mama și sora mea, avem fiecare nasul diferit. Acum doctorii te lasă să alegi între mai multe modele. Pe atunci fiecare avea un singur model, modelul lui."

Și eu am fost afectată de nasul persan. Când aveam 17 ani și eram o adolescentă tocilară din Oklahoma, am început să mă gândesc cum o să arăt când o să ajung la Princeton. Mama mă descurajase să ies cu băieți și să mă machiez, dar m-a condus fără probleme la cabinetul chirurgului. Mi-a spus că aveam voie să-mi fac operație la nas dacă voiam. Am fost super fericită și am acceptat oferta.

Acum am o singură mătușă care și-a păstrat nasul natural și uneori mă uit cu invidie la ea și la copiii ei. O parte din mine vrea să știe cum aș fi arătat, ca adult, cu nasul meu natural. Desigur, în majoritatea zilelor nici nu vreau să-mi imaginez – m-am obișnuit cu un alt standard de frumusețe și îmi place să pretind că nasul meu a fost așa dintotdeauna. Nu vreau să renunț la încrederea în mine pe care am câștigat-o, dar mă întreb dacă aș fi reușit s-o câștig de-a lungul anilor și fără operație. Uneori îmi spun că operația mă face, de fapt, și mai iraniană. E un rit de trecere pe care îl am în comun cu mama, bunica și mătușa și mii de alte femei din țara mea. Deci care versiune a mea e mai persană? E o întrebare complicată. Am argumente și informații, dar pe plan psihologic sunt varză. De fiecare dată când am avut un iubit iranian cu nasul persan specific, m-am îndrăgostit mult prea tare. Oare asta înseamnă că tânjesc la fața mea inițială? Oare consider că ei au corpuri persane autentice, nepătate, ca al meu?

M-am simțit inconfortabil de Halloween-ul acela în care am purtat bandaj pe nas ca farsă. Oare îmi alesesem costumația asta pentru că voiam să dovedesc ceva? Uitați-vă la mine! Sunt iraniană! Oare voiam să mă întorc în trecut, înainte să iau decizia de a mă opera? Toată noaptea mi-am atins plasturele de pe nas și până la urmă l-am dat jos. Arătam destul de iraniană și fără el – am ochii migdalați, sprâncenele, limba, eșarfa rebel neglijentă. Au trecut cincisprezece ani totuși. Fața mea e fața mea.

Dina Nayeri e autoarea cărții A Teaspoon of Earth and Sea (Riverhead Books 2013).

Traducere: Oana Maria Zaharia

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre operații estetice:
Părinții sud-coreeni își presează copiii să-și facă operații estetice
Bărbatul care și-a făcut operații estetice să arate ca Justin Bieber
Estetica feselor: Fundulețele perfecte create de doctorul Mendieta
Campania Kickstarter pentru implanturi mamare