FYI.

This story is over 5 years old.

25 de ani de la Revoluție

Rătăcit în Revoluție: am tras cu arma, am cerșit mâncare și m-am întâlnit cu Rambo

Nu se știe cine trage primul. Și în ce anume. Cert este că în câteva secunde totul ia foc. Toată lumea trage în toată lumea.
22.12.14

Pe 21 decembrie, Valentin s-a aflat într-unul dintre TAB-urile trimise de Ceaușescu la Universitate. Habar n-are cum a nimerit acolo, pentru că infanteriștii alături de care se afla nu erau din compania lui. Pe 22, când Ceaușescu fugise, TAB-urile au revenit la bază. Câteva ore mai târziu, Bucureștiul s-a scufundat în haos. După două zile în care a văzut cum mai mulți militari au fost uciși, s-a hotărât să plece din bază. A nimerit la Palatul Telefoanelor, unde a cerșit țigări și mâncare, iar pe străzile din centru l-a întâlnit pe Rambo (Cătălin Nicolae).

„PROBABIL VOM FI ATACAȚI"

Militar, în timpul Revoluției la București. Fotografie de Patrick Hertzog, Mediafax Foto

22 decembrie 1989. Revenim în incinta Regimentului 2 infanterie mecanizată de pe Șoseaua Olteniței. Am abandonat cu greu transportorul amfibiu, burdușit de alimente, țigări și bani, îndesând în buzunarele mantalei, cu o lăcomie demnă de milă, darurile primite de la popor.

Publicitate

Rătăcit de restul companiei, mă întorc plin de teamă în clădirea batalionului pe care îl părăsisem cu 24 de ore în urmă. Urc bătrânește scările spre etajul doi, în timp ce-mi imaginez ploaia de răcnete și înjurături pe care lentul-major aveau să mi le adreseze, dar și inevitabilul arest de trei zile, unde cea mai nevinovată ,,distracție" era cea în care săpai toată noaptea gropi cu masca de gaze pe figură și apoi le astupai la loc.

Intru în dormitorul companiei. Nimeni nu băgase în seamă absența mea, în afara sergentului de serviciu, de la care aflu că toată suflarea urmărea Revoluția în direct la singurul televizor funcțional, cel de la parter. Cobor să arunc o privire în drum spre masa de seară. Tot batalionul, circa patru sute de suflete, urmărea hipnotizat programul de știri de la TVR Liberă. Întreb un fruntaș care tocmai intra pe ușă, ce avem la cantină. Se uită oarecum mirat la mine încercând să mă ignore, dar la insistența mea îmi spune, pe un ton oarecum aspru, că nu există mâncare la cantină și că singurul aliment pe care îl voi găsi vor fi biscuiții și, eventual, o cană cu ceai.

Dintr-o dată, agitație mare. Două autovehicule de teren intră pe poarta unității și se opresc în fața comandamentului. Ofițerii sunt convocați de urgență pe platoul de apel, iar soldații primesc ordinul de a se prezenta imediat în clădirile batalioanelor. Ajung murdar, flămând și obosit în dormitorul companiei. În 25 de minute sergentul și mai apoi lentul-major se află în mijlocul nostru și ne ordonă camuflaj, adică nicio lumină aprinsă, inclusiv a țigărilor.

Publicitate

Se ordonă apoi scoaterea din balamale a tuturor ferestrelor și poziționarea în dreptul acestora. Se distribuie muniție de război, câte două încărcătoare pline fiecărui soldat. După ce intru în posesia celor două încărcătoare, descopăr încă două într-un buzunar al mantalei de care uitasem. Ni se ordonă să ne poziționăm câte trei la fiecare fereastră; doi în lateral și unul în mijloc. Se transmite că, probabil, vom fi atacați.

În depărtare se aud focuri de armă de toate calibrele. În fața clădirilor regimentului, pe Olteniței, se află o benzinărie spre care primim ordin clar să nu deschidem focul. Dincolo de aceasta încep poligonul de instrucție și depozitele de muniție ale regimentului. În dreapta lor se află o unitate de geniu, iar pe aceeași parte cu ea, o unitate de pompieri. Ceva mai departe, spre Dristor, e o subunitate de artilerie antiaeriană. Pe toate celelalte trei laturi unitatea noastră e înconjurată de case.

SE TRAGE CA LA BALAMUC; MOR PRIMII OAMENI

Miezul nopții. De mai bine de patru ore tremurăm vârtos, din toate punctele de vedere. Frigul pătrunzător ne-a paralizat simțurile și voința. Unii dintre noi moțăie sprijiniți în arme, dar cel mai obosit pare să fie nea Vasile G., un căpitan de la intendență rătăcit printre noi, mai bine zis printre paturile suprapuse ale dormitorului. Somnul lin avea curând să-i fie brutal spulberat. Un răcnet neinteligibil răscolește liniștea înghețată a nopții.

Nu se știe cine trage primul. Și în ce anume. Cert este că în câteva secunde totul ia foc. Toată lumea trage în toată lumea. Antiaeriana în cei de la geniu. Pompierii în cei de la paza depozitelor de muniții. Geniștii în noi. Noi, pentru că aveam efective impresionante, ne permiteam luxul să tragem în toți ceilalți. Și pentru că benzinăria, în care aveam interdicție să tragem, era foarte luminată, constituia ținta predilectă a celor ce țineau musai să nimerească ceva concret.

Nu se știe cine trage primul. Și în ce anume. Cert este că în câteva secunde totul ia foc. Toată lumea trage în toată lumea.

La primele împușcături, nea Vasile sare ca ars din somnul adânc și speriat se lovește puternic la cap de cadrul metalic al patului de sus. Cade leșinat pe jos. Este prima victimă a nopții. Se ridică înjurând divinitatea și cu ultimele eforturi dispare pe ușa magaziei de armament și muniții, unde se întâlnește cu ,,neînfricatul" sergent Pavel U., tupilat de cu seară, la căldurică. Unul dintre locotenenții noștrii de infanterie, de altfel foarte arogant la lumina zilei, habar nu are să schimbe banda cu cartușe la mitraliera de companie și înjură de mama focului.

Cu mare greutate, ordinul de încetare a focului este respectat. Armele sunt reîncărcate. Exact la timp. Prin fața porții de intrare trece în viteză o dubă albă. „Uite-i! Teroriștii, băieți! Trageți!" Se dezlănțuie iadul. Vehiculul mai apucă să ruleze 15 metri. Se oprește, cu unul din faruri aprins, într-un stâlp de iluminat. Nimeni din interior nu mișcă. Ofițerul și doi soldați de la poartă, strigând să nu se tragă, deschid portierele din lateral și din spate. Trei victime inerte, inclusiv șoferul, sunt scoase din interior și transportate în incinta unității.

Publicitate

Un cretin de la ferestra a treia urlă: „Uite, bă, că se poate! I-am oprit!" Treptat, liniștea se reinstalează. Nu mai simțim frigul, iar cei mai mulți dintre noi adorm cum pot, dacă pot. Deși sunt groaznic de obosit, nu pot adormi. Privirea mi se fixează la fiecare cinci secunde pe ușa deschisă de la capătul sălii, așteptând ca din întuneric să năvălească prin surprindere o gloată de teroriști care să ne ucidă pe toți.

LUNETISTUL DE LA MĂNĂSTIREA DE MAICI

Fotografie de Joel Robine, Mediafax Foto

Ora trei dimineața. O pocnitură înfundată și zgomotul unui corp greu și moale care cade pe podeaua sălii, urmate de urletul aproape inuman pe care îl scot camarazii de la prima fereastră. „Capu' la cutie! Târâș la mine!" ne strigă speriat locotenentul de infanterie. Ceea ce vedem nu are nimic de-a face cu jocul de-a războiul pe care îl practicam la instrucție. Un mort. Ne acoperim colegul cu o pătură, nu înainte de a remarca cu toții gaura minusculă din mijlocul frunții. „Băieți, e un lunetist! L-a localizat careva?" Ne uităm unii la alții și nimeni nu știe nimic. Ne târâm fiecare la postul său și nu cred că vreunul dintre noi mai adoarme până în zori. Cu capul în pământ, sprijinim cu spatele peretele și ne gândim la următoarea noapte. Oare cine urmează?

Ziua și seara de 23 decembrie trec nefiresc de liniștite. Montăm ferestrele la locul lor și, într-o stare de semiființare, bântui după ceva de mâncare spre cantina închisă și magazia de alimente unde se formează o imensă coadă cu licitație. Cine afișează mai multe bancnote primește o conservă sau câțiva biscuiți cu marmeladă. Un subofițer și doi militari, deși sub un risc permanent de a fi linșați, fac azi niște mici averi.

Publicitate

La lăsarea nopții primim ordin să scotem iarăși ferestrele din balamale. De data asta mulți dintre noi suntem pregătiți… peste mantale avem câte două pături, „completate" din alte dormitoare. Fumăm palmat, în poziții greu de imaginat, sub paturile suprapuse. Aproape nimeni nu doarme. Pândim. În depărtare se aud iar focuri sporadice.

Puțin înaintea orei trei simțurile ni se ascut și mai tare. La auzul pocniturii însă, un reflex condiționat ne face să ne ferim instinctiv, intrând și mai tare în betonul podelei. Fusese rândul unui biet caporal de la batalionul din stânga noastră. Ne uităm buimăciți unii la alții. Doi dintre noi, mai curajoși, spun că au văzut o licărire în podul mănăstirii de măicuțe, aflată vizavi, la două sute de metri în dreapta regimentului. O clipă, ezităm toți. Oare chiar acolo să-și fi făcut cuib ticălosul? Măicuțele ne erau prietene. Când ne era mai greu, la ele găseam alinare, respectiv un vin roșu demisec tare bun și ieftin, dar și o țuică gălbuie și mărgelată.

Primii trag cei de la parter, apoi toată unitatea. Nu ne oprim până când podul clădirii monahale nu ia foc.

Primii trag cei de la parter, apoi toată unitatea. Nu ne oprim până când podul clădirii monahale nu ia foc. Din fericire, incendiul nu se propagă. Oricum, pompierii nu ar fi avut curaj să intervină. Iluzia faptului că l-am redus pe teroristul lunetist la tăcere nu a ținut prea mult.

După vreo 45 de minute, un sunet de armă automată silențioasă, cu o cadență neobișnuit de mare, s-a auzit clar și limpede. Ne golim încărcătoarele, ținta fiind, de data aceasta, un turn de apă aflat la mică distanță de mănăstire. La un moment dat se aud împușcături pe scările interioare ale clădirii noastre. Tresar înspăimântat. E clar. Temerile mele că un grup de teroriști s-a infiltrat în unitate s-au adeverit. Aștept tremurând deznodământul, dar îmi propun să mor greu. În întuneric se aud țipete și înjurături și apoi pași precipitați coborând scările. Aflăm, în zori, că un biet curier, grăbit să ducă un ordin comandantului de batalion, fusese luat drept terorist de către camarazii săi. Două gloanțe în abdomen și unul în cap. Este momentul în care mă hotărăsc, cu orice consecințe, să fug.

CERȘIND ÎN AJUNUL CRĂCIUNULUI

Destin, grație divină sau pur și simplu noroc chior, a doua zi, 24 decembrie, la ora prânzului, pe aleea centrală, văd două camioane cu motoarele pornite și un pluton de infanteriști, în ținută de război. Îl zăresc pe cel mai cumsecade tânăr locotenent din câți avea regimentul, ciuca bătăilor mele la tenis de masă. Îmi zic „asta-i șansa mea" și îl interpelez.

Înțeleg că el conduce trupa și că destinația finală ar fi Palatul Telefoanelor. Acolo se dau lupte grele îmi spune, deloc entuziasmat. Habar nu am unde este acest obiectiv, dar îl implor să mă adauge pe tabel. Doar am experiență… și îi povestesc, cu exagerările de rigoare, câteva scene din 21 decembrie. Îl conving: trimite un fruntaș să mă treacă pe ordinul de zi de la ofițerul de serviciu.

Publicitate

Plecăm, în urma unui TAB pe patru roți, și traversăm un oraș parcă bântuit. Grupuri de civili, unii dintre ei înarmați, se agită exagerat de mult. Opresc și controlează orice mașină, mai puțin pe cele ale armatei. Îmi dau seama că s-a tras masiv peste tot. În dreptul unităților militare și secțiilor de miliție, al întreprinderilor, al Academiei Militare, în zona Eroilor, pe bulevardul Kogălniceanu, până la Cercul Militar, majoritatea clădirilor au etaje ciuruite de gloanțe.

Se folosesc toate calibrele: 7.62, 14.5, AG 7, dar și mitraliere de pe tancuri și chiar tunul de 100.

Facem stânga pe Calea Victoriei și intrăm într-o zonă de război total. Oprim brusc. Tot plutonul sare din camioane, iar transportorul pleacă mai departe, spre Sala Palatului. Pe esplanada din fața Palatului Telefoanelor, actualmente clădirea Novotel, este agitație mare. Din când în când se trage spre etajele superioare și mansardele blocurilor din jur. Se folosesc toate calibrele: 7.62, 14.5, AG 7, dar și mitraliere de pe tancuri și chiar tunul de 100.

Încolonați, pătrundem în Palat pe la intrarea din spatele hotelului Capitol. Urcăm treptele spre ultimul etaj, dar la fiecare nivel sunt lăsați câte patru militari. Rămân la al doilea și îmi aprind imediat o țigară. Socializăm cu câteva dintre operatoarele din sala mare, cea în care se urmăreau și se realizau legăturile telefonice.

Cerem, afișând niște priviri de câini bătuți, ceva de mâncare. Orice. Fetele, vizibil înduioșate, ne aduc propriile lor pachețele, țigări, ceai, cafea, chiar și ciocolată. Lucrau în ture și erau vizibil tensionate în legătură cu situația din zonă. Din cauza balamucului de afară, unele dintre ele nu mai plecaseră acasă de două zile.

Publicitate

Deși aveam consemn, seara urc până pe terasă cu un caporal. Același miros puternic de praf de pușcă și moloz, iar din când în când câte o rafală de armă automată și trasoare care loveau pereții clădirilor învecinate. Spre Sala Palatului și Ateneu se auzeau tiruri puternice și se observau coloane de fum gros. Cei mai mulți dintre ai noștri stăteau de gardă pe terasă și deschideau focul periodic, doar ei știau în ce, urmați fiind imediat de către cei de jos care transformau noaptea în zi.

UN BEȚIV ȘI UN RAMBO, ÎN LUPTA CU TERORIȘTII INVIZIBILI

În dimineața zilei de 25 decembrie 1989 ne trezim în aroma cafelei. Ne năpustim după miros. Fetele ne așteaptă cu câteva felii de cozonac, două portocale, niște friptură, cafea și țigări. La mare cinste își face apariția o sticlă de coniac Unirea, adusă de George, un domn mai în vârstă de la serviciul tehnic. Aproape ne dau lacrimile. E prima oară, după o lungă perioadă de timp, când ne simțim iarăși oameni. Glumim și spunem bancuri. Abia acum aflăm că Nicolae și Elena Ceaușescu au fost prinși și sunt judecați la Târgoviște.

Domnul de la serviciul tehnic, un mare mucalit, ne explică câteva detalii tehnice ale muncii lor și ne invită să ne arate ,,creierul" instituției. Printr-o ușă din casa liftului se urcau câteva trepte până la o altă ușă, masivă, de metal, ce dădea în cel mai înalt punct de pe Palatul telefoanelor. Înăuntru facem cunoștință cu doi colegi de-ai domnului George, un pic cam neplăcut surprinși de apariția noastră acolo. În fine, unul dintre ei ne explică câte ceva despre dispozitivele de acolo, dar nu îl auzim, pentru că stăm cu gura deschisă, fascinați de nivelul tehnologic nemaivăzut de ochii noștri.

Publicitate

A trebuit să treacă ceva timp de la acestă stranie întâmplare, ca să realizez că ceea ce am văzut era cu siguranță ceva ,,top secret", legat de faptul că astfel partidul ne veghea în drumul nostru spre o ,,societate multilateral dezvoltată".

Ies ilegal din clădire, pentru că m-am săturat să tot cerșesc țigări și dulciuri. Nu realizez că magazinele sunt închise.

Se trage vârtos de pe esplanada Palatului Telefoanelor. Mă ascund sub un camion, în timp ce un civil stă în picioare în fața lui și trage încărcător după încărcător. Îl întreb de unde are atâta muniție? Se uită la mine cu o privire tulbure, îmi face cu ochiul și duhnind a rachiu îmi spune împleticit că sunt camioane care vin pline cu muniție și pleacă înapoi cu diferite obiecte din Comitetul Central. Habar n-am despre ce vorbește.

Plec mai mult târâș pe Calea Victoriei spre Sala Palatului, mânat de curiozitate și inconștiență. Regret, totuși, ideea, când un sergent de la tancuri îmi spune că dacă vreau să mor e mai simplu să urc la mansardă.

Rambo merge pe mijlocul străzii, drept, ca la paradă, și scuipă foc pe gura țevii aproape în continuu.

Undeva, în dreptul magazinului Muzica, dau nas în nas cu o legendă vie a zonei: Rambo. Așa era supranumit. Auzisem de el încă din unitate, înainte să plec. Un tip uriaș, atletic, căpitan de infanterie al armatei române. Are o mustață stufoasă, o privire la granița cu nebunia și este înfășurat în diagonală cu câteva benzi de cartușe ce alimentează o mitralieră de companie care are o țeavă aproape topită. Merge pe mijlocul străzii, drept, ca la paradă și scuipă foc pe gura țevii aproape în continuu. Trage spre aceleași mansarde distruse, dar important este că trage.

Acțiunea vajnicului luptător duce la o puternică emulație, astfel că toată lumea trage. Hotărăsc că este momentul să mă întorc în Palatul Telefoanelor. Cerșesc în continuare țigări și mâncare. E umilitor, dar mult mai sigur. La etajul unu există un televizor într-o cameră arhiplină. Se anunță neîncetat execuția cuplului dictatorial. Se transmit primele poze. Niște cadavre ciuruite care nu seamănă cu originalele. Tirurile de afară mai scad în intensitate, nu și strigătele de bucurie ale consumatorilor de Revoluție în direct la TVR Liberă.

Simt un gust amar. A sosit Crăciunul într-o parte de lume în care evenimentul creștinesc era, din nou, doar un pretext pentru sacrificarea unor animale. E primul an fără colinde și fără cei dragi, dar mă consolez că ăsta este prețul pentru libertatea mult visată! Pe care eu nu avem să o simt deloc în următoarele luni de zile.

Mai citește despre Revoluție:
Revoluția văzută dintr-un TAB la Universitate Jurnal de Revoluție, scris la 18 ani Bursa zvonurilor criminale de la Revoluție