FYI.

This story is over 5 years old.

Sport

Huliganismul: o formulă pentru autodistrugere

Ultraşii îşi scurtează singuri vieţile pentru profitul altora.
3.11.14
„Lavash” abia îşi revine după o bătaie dintre ultraşiu în Nikolaev, Ucraina.

Sunt zeci de grupări de ultraşi în Ucraina. S-au format independent de cluburile locale de fotbal prin faptul că s-au alăturat unor suporteri nemţi sau britanici. Când am acompaniat huliganii în drumeţiile lor din septembrie 2012 până în august 2013, mişcarea era destul de mică, deci numărul celor răniţi serios a fost şi el mic,dar tot a fost deprimant.

Grupări şi asociaţii de fascişti şi antifascişti se bat cu furie, iar ura reciprocă este unica lor motivaţie. Prin diverşi prieteni şi cunoştinţe am analizat această cultură luni întregi înainte să iau contact cu liderii ei. După negocieri, care au ţinut luni întregi, am primit permisiunea să-i fotografiez, dar a fost dificil. A durat patru luni să pot să stau alături de ei fără să fiu supravegheat. Eram mereu în mişcare. Am fost prezent şi când aveau loc luptele lor. Uneori asta mi-a afectat echipamentul, dar mereu m-au respectat pe mine şi aparatele mele când le spuneam că sunt un jurnalist care îi documentează. După revolte şi după anexarea Crimeei de către ruşi, nu se ştie ce se va întâmpla cu această subcultură.

O unitate de jandarmi încearcă să separe nişte huligani de o grupare rivală în Saporischschja, sudul Ucrainei.

Erau tot felul de rivalităţi între diverse grupări. Mulţi dintre membrii lor n-aveau nici 17 ani şi au fost recrutaţi direct din curtea şcolii sau din şcolile de arte marţiale. Mulţi vin din familii bune şi s-au băgat în mişcare din cauza prietenilor. Punctele de atracţie sunt hainele, muzica şi, desigur, fotbalul. Au fost îndoctrinaţi cu o formă foarte subtilă de naţionalism. Prin sport li s-a spus că minorităţile sexuale trebuie oprimate şi că ţara e pe primul loc. Apoi au fost organizaţi în grupuri de luptă. La început făceau lupte de probă, un fel de audiţii, apoi, dacă erai destul de bun şi le-o dovedeai, puteai să mergi cu ei în deplasare. Sentimentele fasciste sau antisfaciste ale grupărilor erau destul de vagi. Majoritatea erau doar axaţi pe loialitatea faţă de culorile echipei, pe lupta cu duşmanul şi pe urmarea unei ideologii fără s-o conteste.

Vieţile băieţilor ăstora sunt romantice într-un mod ciudat la prima vedere, dar toată acţiunea este dirijată, de fapt, de bani. Ei sunt pionii într-un joc mai mare şi sunt şi carne de tun simultan. Se face o colectă pentru huligani de la fani, pe timpul meciurilor, care sunt apoi investiţi în magazine şi baruri. Banii sunt folosiţi şi ca să finanţeze deplasările. Cei mai puternici băieţi se luptă pentru culorile lor în centrele oraşelor. Uneori luptele se dau pe teritorii neutre. Totul este organizat pe reţele sociale, unde sunt evaluaţi după cum se descurcă în confruntări individuale.

Tipii ăştia au cariere întregi în cadrul mişcării, care le oglindesc pe cele ale jucătorilor. Majoritatea încep în cluburi din divizia B. Acolo firmele de ultraşi n-au nume şi n-au nici ranguri. Dacă dovedesc că-s buni, sunt aleşi de grupările din prima ligă. Există şi intervale de vârstă: unul de 18 nu se bate cu unul de 15. Erau între şase şi 15 băieţi într-o echipă de luptă. De obicei se lasă de bătăi pe la 19-20 de ani. Băieţii mai mari se ocupau de planificare şi de distribuirea fondurilor. Se transformau în divizia de management şi participau la bătăi doar dacă era insultată grav echipa lor, când se mobilizau serios.

Luptele respectau un cod al cinstei: nu foloseau arme, doar pumni şi picioare. Dar dacă luptele erau spontane, şi de obicei aşa erau după meciuri, lucrurile se schimbau. Dar asta se întâmpla rar, pentru că toţi ştiau că dacă cineva e rănit serios, poliţiştii vor investiga fiecare membru. Cât am stat cu huliganii, un băiat a fost rănit serios. Doctorii au trebuit să-i panseze capul. Cei care l-au bătut au strâns banii pentru tratamentul lui. Totul s-a terminat cu bine.

Dar toţi plecau cu contuzii, vânătăi, oase rupte şi nasuri şi loburi ale urechii smulse. Luptele aveau loc de zeci de ori pe an şi majoritatea băieţilor n-ajungeau niciodată la spital. Se tratau singuri la vreun prieten p-acasă. Nu le spuneau familiilor despre hobbyul lor. Desigur, e un paradox să fii viteaz pe câmpul de luptă, dar laş în familie. Luptele astea le-au scurtat vieţile. Deşi erau atât de tineri, mulţi aveau probleme cu memoria sau cu inima. De-asta se tot întorceau în stradă. Pentru ei nu era nimic mai important ca onoarea grupării şi onoarea drapelului, chiar dacă totul părea un fel de sinucidere lentă din exterior.

Traducere: Mihai Popescu

Citeşte mai multe despre ultraşi:
​Interviu ​cu un ultras revoluţionar​ ​Ultraşii făceau prote​ste înaintea hipsterilor​ ​Ultraşii su​nt nişte bulangii