Turism totalitar în Phnom Penh

Dintr-un tuk tuk observăm poliția militară în acțiune pe 3 ianuarie, chiar înainte de asasinatele ilegale.

Eu și iubita mea ne-am întors recent dintr-o vacanță în Cambodgia, unde turismul e în continuă creștere de când țara a beneficiat de singurele alegeri electorale nesancționate de ONU în 1993. Acum țara are destulă stabilitate cât să atragă hoarde de turiști petrecăreți care se plimbă prin templele antice de la Siem Reap sau își beau mințile la petreceri pe plajă în Sihanoukville sau cumpără brichetele unor soldați morți la un magazin de suveniruri situat lângă câmpurile de luptă din Phnom Penh.

În timpul vacanței noastre petrecute acolo, lucrurile au luat-o total razna. După cum a raportat și VICE, protestele pașnice ale muncitorilor de la fabricile de confecții din Phnom Penh s-au transformat într-o baie de sânge atunci când poliția militară a deschis focul cu mitralierele asupra mulțimii, omorând cinci persoane și rănind multe altele. O zi mai târziu, prim ministrul Hun Sen – moștenitor al regimului Khmerilor roșii al lui Pol Pot – a aprobat o lege de urgență care interzicea toate formele de protest public. Cum protestele au continuat, încurajate de partidul opoziției, Partidul Național al Salvării din Cambodgia (CNRP), mulți susțin că poporul a început să se revolte împotriva regimului autoritar și speră să-l doboare de la putere pe Hun Sen și să încheie definitiv moștenirea dictaturii khmerilor roșii.

Sediul CNRP din Cambodgia.

Știind aceste informații, am hotărât să găsesc câteva personaje cheie din CNRP ca să vorbesc cu ei și să înțeleg mai bine ce se petrece în Cambodgia. Prima oprire a fost la sediul CNRP , care la prima vedere arată ca un fel de baie publică. Am vorbit cu internii care coordonează jurnalul legendarei parlamentare cambodgiene Mu Sochua, nominalizată la premiul Nobel pentru pace.

Mu Sochua și asistenții ei împart bani celor răniți la greva muncitorilor în confecții.

După ce am așteptat vreo două ore, ni s-a spus să mergem la Spitalul rusesc, unde Sochua îi vizita pe suporterii opoziției care fuseseră răniți în timpul protestelor de la fabrica de confecții. Se pare că Sochua se plimba prin saloane și le dădea teancuri de dolari mai multor pacienți. M-a surprins să aud de tranzacțiile de bani făcute pe loc, la un mod atât de direct. Când le-am spus asta, mi s-a explicat că „în țara asta, singurul mod de a te asigura că banii ajung unde trebuie e să-i dai direct persoanei respective.”

La spital, atmosfera era emoționantă. La un moment dat, o femeie între două vârste a căzut la pământ și i-a îmbrățișat picioarele lui Sochua, plângând. Sochua a spus că o cunoștea pe femeie de la demonstrațiile pașnice care au avut loc în Parcul Libertății cu câteva săptămâni înainte de greva muncitorilor, când lucrurile s-au destabilizat complet.

Conversația a revenit de mai multe ori la Parcul Libertății – locul simbolic al liberei exprimări care a devenit epicentrul mișcării de protest din ultimele luni. Sochua ne-a avertizat să nu facem ceva ostentativ în Cambodgia, altfel am putea fi și noi brutalizați. Când am rugat-o să ne fie ghid, s-a amuzat de idee și ne-a spus că nu avea nicio șansă să se apropie de parc în perioada asta. Dar doi dintre tinerii ei interni s-au oferit să ne ducă cu scuterul.

Parcul Libertății arăta ciudat. Avea o singură baracă a poliției într-un colț, iar în rest era pustiu, cu excepția câtorva băieți și bărbați care jucau volei. Șoferii noștri au insistat că jocul fusese înscenat de guvern, ca să pară că au loc activități pozitive în parc. Au spus că majoritatea bărbaților erau pe mână cu poliția și avea misiunea de a raporta orice lucru suspect. Nu știu dacă e adevărat. Mie mi se părea că doar joacă volei. Dar faptul că sunt oameni care își pun întrebarea asta spune multe despre atmosfera din Phnom Penh din momentul de față.

După Parcul Libertății, am mers să bem ceva în barul Corespondenților străini. Ne-am reîntâlnit și cu Mu Sochua, care a sosit într-un taxi, nesupravegheată – ceea ce mi s-a părut surprinzător, având în vedere numeroasele atentate de asasinat asupra vieților colegilor ei.

La o masă slab luminată de la etaj, am discutat despre ierarhia poliției cambodgiene la o limonadă. „Există bodyguarzii primului ministru, câteva mii – batalionul 70. Apoi există Brigada 911 – paramilitarii. Apoi există poliția militară, în cadrul căreia sunt mai multe grupuri separate. Apoi mai este poliția civilă. Sunt civili dar luptă de partea poliției și sunt antrenați în acest scop.

Apoi mi-a povestit despre controversatele „Capete Negre” - o miliție susținută de guvern compusă din huligani, numiți astfel pentru că poartă căști. „Sunt folosiți pentru a suprima, dar și pentru a face protestele pașnice să pară mai violente, să ațâțe lucrurile pentru a justifica o înăbușire brutală a protestului. La multe proteste participă doar femei și călugări care meditează. Totul e pașnic și calm până vin niște bande de huligani și încep să-i împuște. Atunci apare poliția.”

Un polițist în Freedom Park 

Sochua știa exact cum își recrutează CCP oamenii. „Sunt plătiți, știu sigur că sunt plătiți. Guvernul nu recunoaște, dar nici nu poate nega, așa că ignoră problema. Nu spune nimic. Golanii pe care îi folosesc sunt adesea dependenți de droguri pe care îi recrutează din centrele de reabilitare.

„Mai este un grup numit Băieții Pagoda. Locuiesc în pagode și atunci când sunt chemați să ne brutalizeze, știu exact ce au de făcut și de la cine primesc ordine. Dacă sunt călugări la protest, îi lovesc, îi omoară, nu le pasă. Și e greu să fugi cu robele alea lungi.”

Când am vorbit pe Skype cu directorul de la Human Rights Watch, departamentul asiatic, acesta a fost de acord că huliganii plătiți fac parte din sistemul CCP. „E unul dintre modalitățile îngrozitoare prin care își manifestă dictatura”, mi-a spus el.

Sochua presupune că obiceiul CCP de a recruta bătăuși se întâmplă dinainte de anii '90. „Această mentalitate e moștenită de la khmerii roșii, cea de a antrena diferite grupări neoficiale și a le folosi împotriva cetățenilor”, a spus ea. „Folosesc și copiii pentru a-și spiona părinții, ca să-și ucidă propriii părinți. Doar și Hun Sen a fost khmer roșu, așa că impune în continuare această mentalitate. Nu s-a schimbat nimic din perioada aceea tragică și până azi.”

Misiunea oamenilor ca Sochua e să reușească să elibereze Cambodgia de trecutul sângeros și de prezentul totalitar.

Traducere: Oana Maria Zaharia