Nu e o idee bună să te spargi la muncă

Fotografie din arhiva autorului

La ultimul meu job am lucrat într-un birou unde toată lumea fuma iarbă pe tot parcursul zilei. Eram ramura creativă a unei corporații, dar foarte rar se întâmpla să ne afecteze structura corporatistă a companiei părinte. În domeniul nostru nu exista ierarhie și nici șefi. Trei dintre fotografi aveau sub 21 de ani când am început să lucrez cu ei și fumau mai multă iarbă decât mine - fumau chiar și la muncă. În fiecare dimineață își începeau ziua de muncă la ieșirea pentru incedii cu o cafea și un cui. Eu nu fumasem niciodată în timpul programului la celelalte joburi, dar după o zi sau două am adoptat cultura noului birou și am început următorul program: veneam devreme, îmi verificam mailul, făceam planul zilei și pe la ora 11 a.m. mergeam la ieșirea de incendiu și băgam un joint. Nu suportam ieșirea aia, dar clădirea noastră se afla într-o zonă aglomerată și ăla era singurul loc în care puteai fuma liniștit. Fotografii păreau mereu foarte relaxați când o ardeau în locul ăla, se prosteau, se țineau de bară și-și atârnau corpurile la patru etaje înălțime deasupra pavajului. Eu, în schimb, stăteam lângă perete și fumam rapid ca să intru cât mai repede înapoi în clădire pe fereastră.

Nu m-am obișnuit niciodată cu ieșirea de incendiu, dar m-am obișnuit repede să fiu praf la muncă. În unele zile, fumatul mă ajuta să mă relaxez și să mă concentrez pe fiecare sarcină în parte. Alteori, mă făceam pur și simplu praf și o ardeam vreo trei ore pe tumblr și facebook în loc să fac treabă. Dar aveam idei grozave când eram spart, așa că merita. Totul a decurs frumușel până a venit iarna și ieșirea de incendiu a devenit un loc și mai neprietenos pentru fumat. La început am înfruntat frigul cu curaj și am mers cu grijă pe lângă barele de metal, dar cum a lovit gerul de -20 de grade, am cedat toți și am început să fumăm înăuntru. Am realizat că, de fapt, nimeni nu ne obliga să fumăm la ieșirea pentru incendii. Nu aveam șefi pe cap, așa că puteam fuma fiecare la biroul lui.

Când mai mulți fumători de iarbă împart un spațiu mic timp de zece ore pe zi, vor fuma mult mai mult. În orice moment, cel puțin o persoană va dori să fumeze și toată lumea o să audă asta și o să-și abandoneze rapid sarcinile pentru o pauză nemeritată. Timp de câteva săptămâni, în biroul nostru a fost haos. Mai veneau la întâlniri angajații altor companii și nu-și puteau crede ochilor ce vedeau. De câteva ori, mi-am făcut un cui și l-am aprins chiar în mijlocul unei ședințe ca să văd ce mare chestie se putea întâmpla. Fumatul la muncă a devenit o practică atât de comună încât am început, inconștient, să fărâm mugurul cu o mână, în timp ce tastam cu cealaltă - exact asta făceam în marțea în care a intrat proprietarul.

Proprietarul era un tip alb între două vârste care voia cu disperare să pară unul de-al nostru. După câteva schimburi de replici dubioase, a spus că mirosea grozav la noi în birou, dar ne-a cerut să nu mai fumăm înăuntru. A fost prietenos și nu ne-a dat niciun motiv să ne alarmăm. Dar probabil s-a răzgândit rapid pentru că am primit aproape imediat un telefon de la sediul principal al corporației. CEO-ul aflase vestea de la proprietar și ne-a cerut socoteală. Îmi dau seama că avea dreptate - poți fuma într-un birou de creativi la modul moderat, cât să te inspire, dar noi deja întrecusem măsura. Am stat cuminți o vreme, cât să ieșim basma curată la vizita celor de la Resurse Umane și după aia am început iar să fumăm la ieșirea pentru incendii. Iarna era în toi, așa că era un frig de te căcai pe tine.

Într-o dimineață, în timp ce împărțeam un cui cu un alt editor, Spills, a început să ningă. Eu stăteam cu capul rezemat de zid, ca de obicei, iar Spills stătea în fața mea, cu fața spre fereastră. Eram pe la jumătatea cuiului și râdeam amândoi cu poftă când am văzut deodată cum ăsta cască ochii cât cepele. Văzuse ceva în spatele capului meu și era îngrozit. Înainte să apuc să-l întreb ce era, am auzit cum geamul se face țăndări și m-am trezit sub un duș de cioburi. M-am uitat în jos și am văzut cum unele cioburi mai mari au ajuns pe caldarâm, unde s-au spart la picioarele trecătorilor speriați. Spills mi-a spus să stau nemișcat și a început să-mi culeagă ditai cioburile din păr. Am scăpat nevătămat. Am pierdut cuiul, dar sunt sigur că cineva l-a găsit pe trotuar și l-a fumat până la capăt.

Mai târziu am aflat că cineva de la sediul companiei ne trimisese un manechin în mărime reală care-l reprezenta pe șeful nostru, probabil pe post de sperietoare, ca să ne amintim să n-o mai ardem nașpa la birou. Unul dintre colegii mei îl găsise și vrusese să ne sperie cu el în timp ce fumam. Doar că îl dăduse puțin prea violent cu capul de geamul din spatele meu. Da, eu am fost cel care stătea în locul periculos atunci când colegul nostru ne-a făcut farsa, dar Spills a fost cel care a văzut cum capul nervos al șefului-sperietoare a spart geamul din fața lui. A fost un semn rău. Experiența ne-a speriat pe amândoi și am rămas cuminți în birou tot restul iernii. Cum nu mai puteam să-mi fac damblaua cu fumatul, așa a început Marele Război al Prăjituricilor cu Iarbă din 2013.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Vezi și:
​​Cum e să faci pârnaie pentru posesie de droguri ​​Confesiunile unui tip care livrează droguri pentru traficanți​Un dealer nigerian de droguri mi-a spus că România e MAFIA