O tipă le învaţă pe femei cum să-și dea seama dacă urmează să fie violate

Charlene Senn, profesoară la Universitatea Windsor din Canada, cercetează subiectul violenţei împotriva femeilor de zeci de ani. La începutul anilor 2000, a realizat un lucru îngrijorător: încă nu ştim ce să facem să scadă rata violurilor şi a agresiunilor sexuale în campusurile universitare.

În consecinţă, Senn a dezvoltat un program de intervenţie care le-ar ajuta pe femei să se apere de agresori. „Am vrut să fac ceva care să le ajute pe femei acum, în seara asta sau când ies în oraş sâmbătă seara, în cazul în care vreun bărbat vrea să le agreseze sau să le violeze”, a declarat Senn într-un interviu telefonic.

Videos by VICE

Deşi auzim tot mai des că soluţia e „să-i învăţăm pe bărbaţi să nu violeze”, Senn spune că nu e aşa de simplu. În primul rând, cum poţi să faci asta? În momentul de faţă, majoritatea liceelor şi universităţilor au programe de combatere a agresiunilor sexuale axate pe conştientizarea omniprezenţei violenţei sexuale, pe accentuarea faptului că agresiunea e ceva foarte rău şi pe demontarea miturilor legate de viol. În 2014, Centrul pentru prevenirea şi controlul bolilor (CDC) a analizat acest gen de programe şi a concluzionat că pur şi simplu nu funcţionează. De fapt, nu a existat niciun program de conştientizare care să fi avut efecte de durată asupra factorilor sau comportamentelor de risc, conform instituţiei.
„Şi asta [conştientizarea şi discuţiile publice pe subiect] e foarte important, dar era clar că rata agresiunilor sexuale nu scădea deloc şi nu scăzuse în ultimii 30 de ani”, spune Senn. „Aceste programe pun problema pe tapet, dar nu aşa îi determini pe agresori să nu mai agreseze.”

Unele programe care se adresează bărbaţilor şi promovează „forme non-violente ale masculinităţii” au arătat potenţial, potrivit analizei CDC, dar e nevoie de cercetări aprofundate. Pentru a demonstra importanţa politicilor bazate pe cercetare, Senn menţionează programele de antrenare a empatiei dezvoltate la sfârşitul anilor ’90, axate pe descurajarea agresorilor bărbaţi. Acestea porneau de la teoria că agresorii nu empatizează cu victimele lor şi propuneau metode de a stârni empatia, cum ar fi ca bărbaţii să asculte mărturiile victimelor violurilor.

Citește și Cât de greu este să treci peste un viol, în România, mai ales când agresorul ți-e prieten

„Părea o abordare promiţătoare, dar evaluarea acestor programe a arătat că avuseseră efectul invers şi unele studii arată că bărbaţii au devenit şi mai agresivi după ce au participat în astfel de programe”, spune Senn.

Deşi programele care încurajează trecătorii să intervină în cazul unei agresiuni au arătat şi ele potenţial, în multe cazuri de viol nu există martori.

Cu astfel de dovezi demoralizante, Senn a vrut să facă ceva care să le ofere femeilor uneltele şi încrederea de a se descurca în situaţii coercitive până se va găsi o metodă eficientă de a-i educa pe bărbaţi să nu violeze. În 2001, le-a întâlnit pe Patricia Rozee şi Mary Koss, care conturaseră, pe baza cercetărilor, un program de combatere a agresiunilor sexuale care le ajută pe femei să identifice comportamente periculoase la bărbaţi şi să dobândească abilităţi practice de apărare. În 2003, Senn a pus programul în aplicare.

„Cercetările noastre au arătat că multe supravieţuitoare ştiau că era ceva în neregulă, dar nu îşi puneau problema dacă nu cumva li se pare sau exagerează”, spune Senn. „Cercetările au arătat că e foarte greu să te convingi că o persoană vrea să-ţi facă rău înainte să aibă loc agresiunea sexuală.”

Prima etapă a programului, Analizează, şi a doua, Recunoaşte, le ajută pe femei să identifice mai repede astfel de comportamente, mai ales dacă vin din partea unor persoane cunoscute. (Programul se adresează în special cazurilor în care agresiunea vine din partea unei cunoştinţe, deoarece peste 70% dintre victimele violurilor îşi cunosc agresorii.)



A treia etapă a programului, Acţionează, le învaţă pe femei tehnici de autoapărare pe care le-ar putea folosi împotriva unor persoane cunoscute, spre deosebire de tehnicile de autoapărare militare folosite împotriva unui străin. (Majoritatea tacticilor de autoapărare pe care le învaţă femeile sunt „unele pe care femeile nu le-ar folosi niciodată împotriva unui bărbat pe care-l plac sau îl iubesc sau cu care ştiu că se vor întâlni şi mâine”, spune Senn.)

În 2015, Senn a publicat un studiu privitor la eficienţa programului de apărare împotriva agresiunilor sexuale. Au participant în jur de 900 de studente, dintre care 451 participaseră la un curs de 12 ore despre prevenirea violurilor. (Grupul de control a avut acces la broşurile standard anti-viol disponibile în campusurile a trei universităţi canadiene unde s-a desfăşurat studiul.)

Un an mai târziu, potrivit studiului, 5% dintre femeile care participaseră la cursul practic fuseseră violate, în comparaţie cu o rată de 10% în grupul de control. Cu alte cuvinte, programul practic a redus riscul de viol la jumătate.

Senn spune că succesul programului constă în aceea că le învaţă pe femei să aibă încredere în instinctele proprii. „Femeile sunt educate să aibă încredere, să nu rănească sentimentele celorlaţi. Nu sunt caracteristici universale, dar sunt foarte des întâlnite. Iar aceste convenţii sociale stau în calea apărării.”

Dă şi un exemplu de scenariu: o tânără răspunde la uşă într-o seară şi e iubitul colegei ei de cameră. Îi spune că fata nu e acasă, dar el insistă să intre oricum. Ea simte că nu prea e în regulă, dar nu e sigură. El intră în casă şi comportamentul lui începe s-o deranjeze tot mai mult; totuşi, se gândeşte că se va supăra colega ei dacă face scandal şi atunci încearcă să se înţeleagă cu bărbatul în loc să-l trimită la plimbare.

„Toate aceste reacţii sunt perfect normale într-o situaţie care ar trebui să fie una sigură, fiind la tine acasă, iar comportamentul deranjant vine de unde nu te-ai aştepta, de la o persoană pe care o cunoşti şi în care poate ai încredere”, explică Senn. „Dar aceste reacţii absolut normale întârzie recunoaşterea pericolului şi abilitatea de a acţiona.”

Senn nu vrea să le înveţe pe femei doar să impună limite, ci speră să impună limite stabilite de ele, nu negociate. Unul din exerciţiile din programul ei se numeşte „Cu cine ai face-o?”, iar femeile sunt încurajate să se gândescă ce activităţi sexuale nu ar vrea să încerce, ce ar vrea să încerce şi cât de bine ar trebuie să cunoască pe cineva înainte de asta.

Senn spune că multe dintre tinerele care au urmat programul nu se gândiseră ce anume şi-ar dori în materie de sex. Aceste femei nu se gândiseră dacă le-ar plăcea sau nu o anumită activitate sexuală decât atunci când le-a fost sugerată, pe moment. „Mă bucur că programul le încurajează să se gândească la propriile dorinţe”, spune Senn.

Deşi metoda e susţinută de dovezi, abordarea lui Senn a stârnit controverse. Unele detractoare feministe susţin că acest gen de abordare nu face decât să redirecţioneze agresiunile în loc să le reducă. „Violurile sunt comise de un procentaj mic de bărbaţi care ştiu ce fac şi o fac în mod repetat, doar schimbă ţinta”, a declarat activista Jaclyn Friedman pentru The Guardian. „Doar pentru că fetele acestea [care au fost instruite] sunt acum mai puţin probabil să devină ţinte, asta nu înseamnă că scade numărul violurilor în campus… Asta nu e prevenirea violurilor, e protecţie împotriva violurilor.”

Citește și Ce promit tehnologiile anti-viol

Programul a fost criticat şi pentru că ar pune povara prevenirii agresiunilor sexuale în cârca victimelor. Înţelepciunea convenţională în multe cercuri feministe dictează că a lăsa apărarea de agresori în sarcina femeilor e tot o formă de învinuire a victimei şi se înscrie în acelaşi registru cu a le învăţa pe femei cum să se îmbrace şi cum să se poarte pentru a evita agresiunile sexuale. Dar Senn susţine că e o mare diferenţă între programul ei şi materialele care, de exemplu, le avertizează pe femei să fie atente la cât alcool consumă. „Cred că o parte din critici vin pe fondul generalizării excesive apropo de programele care au făcut mai mult rău femeilor. Oamenii cred că e acelaşi gen de program doar fiindcă se adresează femeilor.”

Senn mai subliniază că programul nu învinuieşte victima, nu aruncă responsabilitatea prevenţiei pe umerii acesteia şi nici nu constituie un răspuns la cultura violurilor. E doar un instrument, printre altele, cum ar fi educarea trecătorilor, politici care încurajează şcolile să trateze cu seriozitate acuzaţiile de agresiune sexuală şi programe care îşi propun să schimbe atitudinile oamenilor faţă de femei.

„Acest program afirmă foarte clar că nimic din ceea ce faci sau nu faci nu poate opri un bărbat să se comporte agresiv. Sunt pur şi simplu lucruri care pot ajuta la reducerea gravităţii violenţei şi care permit femeii să reacţioneze mai repede.”

Seminarul e structurat luând în considerare observaţiile participantelor şi se adresează şi supravieţuitoarelor agresiunilor sexuale. „Femeile care au fost victime ale unui viol prezintă riscuri mari să fie violate din nou şi atunci e important să creăm un spaţiu sigur pentru supravieţuitoare”, mai spune Senn.

Am mai întrebat-o pe Senn ce fel de feedback a primit de la participante. „O supravieţuitoare mi-a zis că acest program i-a redat libertatea.”