Odată cu Colectiv, a ars toată adolescența noastră

Colectiv ne doare colectiv atât de tare, pentru că ne-am trăit adolescența în subsoluri și-n fum. De-aia ne știm cu toții și de-aia e Bucureștiul ăsta al meu și al tău și al nostru. Colectiv e tragedia unei generații. E despre muzică și despre oamenii ei. Despre locurile în care ne creșteam sufletul, seară de seară. Despre toți cei care nu vor mai putea face lucrurile astea. Despre prietenii mei și ai tăi, care nu vor mai organiza nimic, care nu vor mai avea unde să facă un live, care se uită neputincioși cum sistemul a câștigat de data asta. Chiar da. Atâția ani de alternativ s-au ars într-o singură noapte.

Toata muzica mea. Toți prietenii mei. Toate locurile noastre.

Videos by VICE

Video editat de Cristian Delcea

Am început să „ies” în 2003. Aveam 15 ani. La o lună de la începerea școlii am tras prima beție serioasă și primul cui, într-un apartament din Drumul Taberei. De atunci, am ieșit în oraș aproape în fiecare seară. Amintirile mele sunt amestecate cu ojă neagră, cu ținte peste haine total nepotrivite pentru temperaturile de afară și cu niște băieți cu creste, cam soioși așa, dar foarte cool, din cauza cărora am asistat la câteva bătăi în Underworld. Sau în Club A. Sau vizavi, în Argentin.

Citește și Tot ce voiai să știi despre Argentin, bodega simbol a Centrului Vechi

Nu mă simțeam mereu confortabil în locurile astea, dar mă atrăgeau punkerii si metaliștii cu muzica lor zgomotoasă și cu acel soi de înțelepciune a străzii. De la ei, atât de diferiți de mine și de atmosfera de tip „cuib” din care veneam, am învățat să ascult, să am răbdare și să-mi formez o a doua familie printre prieteni. Așa am aflat că loialitatea trece dincolo de versurile pe care le știi pe de rost. Adică lucruri pe care le înveți la prima prietenie mai serioasă, la prima apartenență la un grup. Ceva important cu care rămâi, dacă ai noroc, toată viața.

O perioadă am ieșit la patru după-amiază, în weekend, la petrecerile din Twice. Ne pregăteam intens și ne scurgeam pe scările alea puhoaie de liceeni proaspăt scăpați de la mesele în familie. Muzica nu ne plăcea neapărat, dar era singurul loc care se deschidea mai devreme, pentru ca niște adolescenți minori să-și trăiască în mod legitim petrecăreala de weekend. Mi s-a părut frumos multă vreme după ce deja nu mai călcam pe acolo. Mi se pare și acum frumos și important.

Fotografie via Facebook

Apoi, am schimbat liga. Eram în fața liceului și cineva a zis: „Cum, nu mergeți în Expirat? Se deschide în seara asta!” Și ne-am dus. După seara aia, în care mi s-a schimbat complet percepția despre distracție, muzică și prietenie, săptămânile noastre au început de miercurea. Noi îi spuneam weekend. Intram la concerte, pentru că ne știam cu bodyguarzii. Nu eram încă majori, dar eu păream mai mare, așa că puteam să intru oriunde și să iau bere pentru toată lumea, fără să mă întrebe cineva ceva. Și mergeam în subsolul ăla plin de fum, cu alcool de la care te îmbătai atât de repede, încât părea contrafăcut și dansam în neștire până dimineața.

În Fabrica am dat pentru prima oară cu nasul de ceea ce numim „eveniment”. Acolo am făcut pogo pe breakcore la party-urile lui Călin, m-am îmbrăcat frumos pentru petrecerile Feeder, am intrat clandestin la balurile UNATC și am depănat istorii de cartier la Raku sau la Dagga. Aici am învățat să cer mai mult de la petreceri, fiind unul dintre primele spații cu adevărat alternative, reconvertite.

Când am fost prima dată în Web, nu era petrecere, ci seară de film. Am văzut The Purple Rose of Cairo, din care nu am reținut nimic, dar îmi plăcea băiatul care m-a invitat. Mama m-a sunat încontinuu. A fost superb. Niște ani după, am făcut acolo un Revelion, cu alt băiat pe care-l iubeam. Venise „toată lumea”. În Web dădeam de-un cunoscut indiferent în ce zi sau la ce oră ajungeam acolo, dansam în beznă cu ochelari de soare și purtam conversații acide în baia aia care avea un sistem inovator de închidere al ușii bazat pe o sfoară și o sticlă de plastic. Aici am auzit muzică care nu se dădea la MTV și aici au cântat toți marii artiști ai vremurilor noastre: Șuie Paparude, Gojira, Khidja, Matze, Electric Brother și mulți alții. Multă vreme ăsta a fost singurul loc de unde se auzea muzică electronică. În afară de căștile noastre, desigur.

Citește și Flyere din Web Club, de pe vremea când nu existau hipsteri

Web Club, anii 2000. Sultan Nasser doar ce câștigase la platane, iar Electric Brother savura momentul la o țigară

Pe Motoare lâncezeam toată vara. Ajungeam devreme, ocupam o bancă, doi, trei prieteni, iar până dimineață se înșirau, bancă lângă bancă, oameni atât de diferiți unuii de alții, încât deja nu mai era despre muzică, ci despre istoria culturală a orașului. Se vorbea mai mult decât în orice alt loc din București. Acolo am învățat să mă gândesc la multe dintre lucrurile despre care altfel aș fi bâjbâit printre opiniile altora. Dar n-am să uit cum odată mi-a căzut vasul de la veceu în cap, când am tras apa, cum m-am blocat de mai multe ori în liftul cu goblen sau cum tremura podeaua aia din Lăptărie. Cam ca aia de la Atelierul de Producție.

Citește și Generația asta tristă nu știe când trebuie să termine cu petrecerile

Casa Tra la la, conacul părăsit de pe Lascăr Catargiu, un pic prea aproape de Poliție, un pic prea departe de metrou, un pic prea căzută ca să mai suporte bași sau tropăieli. Și totuși. Nu s-au făcut petreceri de Halloween mai reușite ca acolo. E drept ca nu aveam loc nici să dansăm, nici să ne mișcăm, nici să vorbim. Dar eram toți acolo, indubitabil, aproape ritualic, deși era singurul loc unde oamenii și-au pus problema siguranței.

Iar dacă nu ar fi fost toate locurile astea, muzica nu ar fi fost unde este acum. Facem parte din generația pentru care fiecare concert al unei trupe care ne plăcea era un eveniment uriaș, nucleul unei săptămâni de telefoane, alegeri vestimentare cel puțin dubitabile și scenaristică fină despre cum va decurge distracția. Nu ne gândeam că susținem, de fapt, prin prezență și prin biletele cumpărate, niște artiști care trebuiau să mănânce, să își cumpere scule și să continue să creeze. Pentru că nu suntem încă generația care își cumpără albume originale.

Citește și De ce sunt românii pirați și hoți, din anii 90 încoace

Club Fabrica. Fotografie via Facebook

Nu știam atunci că aceste concerte erau o formă de educație alternativă, care mă forma emoțional, mă creștea ca om. Avea Gnom un vers, că uneori, cele mai simple și mai adevărate sentimente ajung să fie surprinse de cele mai penale versuri. Că aia e vârsta la care afli că, atunci când iubirea doare, îl doare la fel și pe Costel, și pe Apparat. Eu așa cred, că noi am învățat despre cine suntem, ce putem fi și cum trebuie să ne purtăm unii cu alții în subsolurile alea întunecate și pline de fum, în timp ce ascultam toată muzica din lume. Care, în restul timpului, ne picura în căști, se strecura din calculator în calculator, pe CD-uri, pe mp3-uri și curgea de pe internet ca un râu nesfârșit de informație despre ce să facem cu ce trăim zi de zi.

Atașamentul ăsta față de hrube nu e o chestie specifică României, căci am fost la petreceri și prin alte țări. Alternativul în astfel de locuri se naște și crește. E o chestie specifică adolescenței, avem nevoie aproape sistemic de umbră, de fum, de întuneric și de un iz de interzis. Înflorim mai lesne în cotloane. Dar cred că e vorba și de o redescoperire a orașului, căruia i s-au furat de-a lungul vremii cartiere, colțuri de stradă și fabrici. Să le umplem de conținut a fost o recuperare a istoriei locale, un soi de terapie citadină, un fel de vindecare colectivă. Am redesenat, cu muzică și poftă de distracție și dans, o hartă a unui oraș nou, mai tânăr. S-a cântat și s-a dansat atâta amar de vreme oriunde s-a putut.

Tragedia de pe 30 octombrie ne-a maturizat forțat. Ne-a furat avântul și inocența. Curajul de a face lucrurile altfel. Am fost nevoiți să învățăm că acest „altfel”, mereu ilegitim, mereu alternativ, cuprinde toate riscurile pe care nu vom mai fi dispuși să ni le asumăm. Sistemul a câștigat de data asta, a pus pe hold muzicieni, sunetiști, antreprenori, barmani, PR-iști, manageri de trupe și fani. Ne întrebăm, între două lacrimi: „Și acum, ce?”.

Încă nu știu. Nu știu ce o să facem cu bașii din timpanele și din sufletele noastre. Poate o să ne vizitam mai des, o sa învățăm să ne mișcăm altfel în oraș, grupurile și prieteniile se vor recoagula. În orașul în care toate lumea știe pe toata lumea, în care ne-am întâlnit, seară de seară, cu toții și peste tot, o să fie interesant să ne vedem așa cum am făcut săptămâna asta, din casă în casă, la noi sau la voi. O să ne ascultăm mai mult. O să fie ceva mai luminos și mai puțin fum. Din păcate, o să fie probabil și mult mai liniște.

Poți completa în comentarii cu alte cluburi care ți-au marcat adolescența.

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre Colectiv
A șasea zi de protest #Colectiv a fost şi ultima şi e foarte bine că s-a întâmplat aşa
Alte cinci persoane care ar trebui să ajungă la Cotroceni, pe lângă Tudor Chirilă
Opt piese care se potrivesc cu atmosfera din țară, de la artiști care au cântat în Colectiv