Quantcast
Omul care a fost acolo

Situația din Siria e ca multe altele din istorie – o minoritate religioasă care conduce și oprimă majoritatea.

30 Septembrie, 2012: Luptătorii împotriva brigadei jihadiste Tawhid în mijlocul unei bătălii cu trupele armatei siriene în cartierul al-Arkoub din Aleppo.

VICE a luat legătura cu fotograful și realizatorul de film Robert King pentru a încerca să ajungă la miezul dureroasei probleme din Siria. Robert e un bărbat cu inimă de aur, un curaj înnăscut și coaie de lonsdaleită (un mineral ultra rar, cu 58 la sută mai dur ca diamantul). Timp de mai mult de douăzeci de ani, omul a documentat cele mai volatile locuri din lume în cele mai violente perioade ale lor, printre care și Irak, Albania, Afganistan, Kosovo și multe altele. N-o să intrăm în detalii despre munca lui și locurile unde a fost pentru că următoarele 20 de pagini de reportaj pe care ni le-a trimis vorbesc singure.

28 August, 2012: Un bărbat își ține Coranul în fața unui steag ASL la un protest după rugăciunea de vineri în Aleppo.

Mă interesează conflictul din Siria pentru că dintotdeauna am fost interesat de subiectele despre care presa nu scrie destul. Nu există destule companii de presă interesate să-și cheltuie resursele în scopul informării cititorilor despre situația din Siria, așa că mi-am asumat eu această responsabilitate.

Am crezut sincer că poporul sirian are nevoie de mai mult decât demonstrații, mai ales după ce a fost clar că regimul lui Assad folosea elicoptere, avioane și metode de tortură pentru a strivi orice formă de rebeliune. În timpul unui protest din Fallujah, Irak, din 2005, am fost răpit de o brigadă de luptători suniți. Am reușit să ecadez, dar mi-a fost teamă să mă întorc în regiune – mai ales într-o țară în care izbucnise o luptă violentă între forțele rebelilor și trupele guvernului. Totuși, știam că trebuie să merg, și înainte să plec de acasă din Memphis, am luat legătura cu grupurile de ajutor care activează în Siria.

Primele legături m-au dus spre alți oameni care, odată ce am intrat, mă direcționau spre activiștii care mă puteau introduce în țară printr-un oraș de lângă granița siriană. Apoi am început să mă mișc cu prudență.

Pentru 1 000 de dolari, am reușit să fac rost de o intrare în țară și mi s-au garantat zece zile de siguranță în Idlib. M-au dus într-un oraș numit Binnish, unde mi-au spus că-mi pot găsi un loc de stat pentru 100 de dolari pe noapte.

Prima excursie n-a fost deloc ușoară. În punctul acela, între martie și aprilie, erau foarte puține publicații dispuse să trimită oameni în călătorii lungi în Siria. Am descoperit în scurt timp că activiștii cu care luasem legătura aveau obiceiul de a sta noaptea până târziu să bea Pepsi.

Adevărul e că Binnish era un oraș mort. Nu prea existau lupte și nu se întâmpla nimic. Și era greu să-mi conving ghizii să mă ducă în locurile în care voiam să merg. Acum că mă uit în urmă, îmi dau seama că n-a fost o idee prea grozavă să investesc bani în ei. În weekendul Paștelui, spre sfârșitul călătoriei mele de trei săptămâni, a avut loc un masacru oribil la câțiva kilometri distanță, în Taftanaz. Zeci de oameni au fost uciși. Iar eu eram unul dintre puținii jurnaliști din Occident prezenți.

După masacru, oamenii se temeau că luptele se vor întinde și în Binnish. Rebelii din Armata Siriană Liberă care au încercat să stopeze masacrul din Taftanaz au plecat la două ore după ce sosiseră, pentru că rămăseseră fără muniție. S-a dovedit că nu erau capabili să protejeze populația, oricât de mult și-ar fi dorit.

5 aprilie 2012: În timpul unui armistițiu, armata siriană le-a permis localnicilor să colecteze și să-și identifice morții în urma masacrului de la Taftanaz.

Ghizii mei au început să-și piardă răbdarea, mai ales că îi tot rugam să mă ducă în locuri periculoase. Și-au ieșit din minți când le-am spus că Human Rights Watch îmi spuseseră că mă plătesc ca să documentez consecințele masacrului recent, așa că două zile mai târziu m-am întors în Turcia și am rămas în Antalia o vreme. Am început să-mi sun contactele din Liban să văd dacă mă puteau introduce în orașul al-Qusayr, unde pe vremea aceea aveau loc cele mai intense lupte din Siria.

Lucram în Siria de o lună fără să fi putut arăta lucruri care nu mai fuseseră publicate de alții. Eram foarte frustrat. Când am contactat revista Time, mi-au spus că tocmai publicaseră un reportaj despre Siria cu o săptămână înainte. Newsweek voia să-mi publice una dintre fotografiile pe care le făcusem după masacru, dar un editor senior a retras-o până la urmă, fără nicio explicație.

Aveam fotografii de la crimele în masă din Taftanaz, singurele de genul acesta oferite publicațiilor americane, dar nimeni nu le voia. Eram nervos, supărat pe presă și pe ceea ce devenise industria presei. Mă tot bătea gândul să mă opresc, că nu merită. Dar am mers totuși la al-Qusayr și am rămas acolo două luni.

Eram hotărât să rămân în al-Qusayrpână mi se publicau mai multe fotografii. Făceam și filmări. Și tocmai de ziua mea, BBC mi-a cumpărat o filmare de 30 de secunde. Apoi au sosit în zonă și reporteri de la Al Jazeera și m-am gândit că în sfârșit lucrurile vor începe să se miște. Între timp asistam la cele mai groaznice dezastre civile. Uneori vedeam zece copii pe zi răniți în urma bombardamentelor și a altor tipuri de atac.

Când am ajuns în al-Qusayr, orașul era sub asediu, înconjurat de armata regimului, care ocupase două poziții importante – spitalul de stat și primăria. Sniperii colcăiau în ambele locații, străzile erau blocate, convoaie de trupe militare curgeau spre oraș. Avioanele și dronele militare survolau zona frecvent și o bombardau zilnic. Aproximativ 200 de trupe ASL erau pe poziții, dar erau depășite numeric și nici nu aveau destulă muniție. Locuitorii din Homs – care era și el ocupat de trupele armatei siriene – se refugiaseră în al-Qusayr sau în zonele rurale.

8 iunie 2012: Copii răniți sunt tratați în spitalul improvizat din al-Qusayr. Doctorii voluntari și asistentele din aceste spitale se confruntă zilnic cu moartea și tortura dacă sunt capturați de regim. Lucrează în condiții grele și au puține resurse, din care majoritatea aduse la negru din Liban. În ciuda greutăților, totuși reușeau să trateze mai mult de 100 de pacienți pe zi.

În general, cred că majoritatea presei americane ignora situația – mai ales după ce a căsut planul de pace al Națiunilor Unite. Anderson Cooper a fost o excepție. E probabil unul dintre singurii oameni de televiziune preocupați zilnic de situația din Siria. Cred că reporterii nu aveau curajul să se bage pentru că problemele erau foarte complexe și puteau dăuna guvernului american și altor guverne înainte de alegeri, iar jurnaliștii ca Paul Conroy (care a comparat ce s-a întâmplat în Homs cu Srebenica sau Rwanda) au fost răniți în timp ce erau pe teren. Agențiile de știri se temeau că riscurile erau prea mari pentru a trimite reporteri în zonă. Nu era ca în Egipt sau în Libia sau alte locuri în care au erupt violențe în timpul Primăverii Arabe, unde puteai zbura și face ce aveai chef. Dacă nu aveai contacte reale înainte să intri, era incredibil de scump, pentru că trebuia să stai la hotel și să obții datele de care aveai nevoie în 30 de zile în loc de trei sau patru luni cât ar fi durat în mod normal.

După ce am apărut la Anderson Cooper 360 în iunie, am primit mai multe misiuni și mai multe agenții au început să acopere subiectul. Nu știu ce s-a întâmplat, a avut loc un click în capul lor, de au început toți redactorii-șefi să se întrebe: „De ce dracu’ nu scrie nimeni despre Siria? Și de ce nu folosiți fotografiile tipului ăstuia?”

3 octombrie 2012: Un băiețel ucis în timpul unui bombardament asupra civililor transportat pe străzile din Aleppo de către tatăl lui.

Primisem atenție pentru că făcusem fotografii într-un spital improvizat din al-Qusayr care era strict pentru civili, dar în haosul situației, toată lumea care ajungea acolo primea tratament. Armata siriană preluase controlul asupra spitalului principal din oraș, așa că un grup de doctori au început să folosească drept spital o casă care fusese bombardată. Unul dintre ei, un gastroenterolog antrenat în Rusia care vorbea un pic de engleză, mi-a explicat situația. Celălalt tip care opera lucrase ca veterinar înainte de revoluție, iar restul personalului era alcătuit din voluntari. Aveau curent printr-un generator, iar poziția lor era cunoscută de către armata siriană, care continua să atace spitalul, ceea ce se consideră crimă de război. Din experiența mea, armata siriană îi considera pe toți cei care locuiau în micul sat agricultural inamici.

Membrii ASL au început să sape adăposturi anti-bombardament. Un tip de la un centru de presă al rebelilor pe care l-am întâlnit își săpase propriul mormânt într-un cimitir rezervat pentru martiri. Și asta se întâmpla pe vremea când ONU încerca să mențină un armistițiu în zonă. Deci nu erau atâtea avioane în zonă câte sunt acum, dar elicopterele și sniperele roiau necontenit.

3 octombrie 2012: Un tată își ține fiul ucis în timpul unui atac al armatei siriene asupra orașului Aleppo.

Când am pelcat din al-Qusayr pe la jumătate lunii iunie, era încă încercuit. M-am întors acasă în Memphis să-mi vizitez familia și să-mi adun forțele. În perioada asta, luptele se întețiseră în Aleppo, unul dintre cele mai mari și mai vechi orașe ale Siriei, care înainte de revoluție era centrul comerțului din țară. După o vreme, am hotărât să pun la punct un proiect Kickstarter prin care am strâns fonduri să mă întorc în Turcia, de unde am trecut granița în Kilis (care era un punct turcesc controlat de ASL) și m-am întâlnit cu un contact cu care stabilisem în întâlnire. Omul a sosit pe motocicletă și m-a dus la Umm al Marra, unde am stat câteva zile și mi-am pregătit călătoria spre Aleppo.

În perioada asta, am întâlnit și un tip din Long Island care acum lucrează ca activist în Siria. A organizat un drum pentru mine și încă un jurnalist spre Aleppo, unde trebuia să intru în legătură cu centrul media ASL. În timpul vizitei, m-au dus la un spital și la locurile afectate de bombardamente din zonă.

Aleppo e un oraș mare, care era considerat metropolitan înainte de revoltă. Dar majoritatea studenților plecaseră în momentul acesta și fuseseră înlocuiți de săteni care plecaseră de la țară. Ce m-a izbit cel mai tare la Aleppo, în comparație cu alte orașe cum ar fi al-Qusayr sau Homs, a fost că puțini oameni făceau semnul victoriei când trecea pe lângă ei ASL. Sigur că nu toată lumea din oraș susține rebelii, dar părerea mea e că nu exista atâta susținere publică pentru că nimeni nu poate avea încredere în propriii vecini în Aleppo în momentul de față. Toți sunt paranoici pentru că sunt mulți susținători ai lui Assad în regiune care raportează mereu regimului. Iar zonele din oraș unde au loc violențe sunt părăsite.

28 septembrie 2012: Sirienii stau la coadă să cumpere pâine în fața unei brutării, una dintre puținele care au rămas în Aleppo. Armata a țintit toate brutăriile, ucigând sute de civili înfometați.

Totuși, ASL are multă influență în regiune. Ei controlează distribuția de pâine din zonă și prețurile gazului și au ocupat principalele clădiri municipale. Dar unele lucruri tot sunt greu de găsit. De exemplu, nu au șanse să construiască o școală pentru copii – ar fi iresponsabil. Iar în Homs, armata siriană a avut ca țintă atât trupele ASL cât și civilii.

Într-o zi eram la spital și a fost adus un copil aproape decapitat de o explozie deasupra casei lui. În altă zi am văzut doi tați care-și țineau în brațe copiii morți, plângeau deznădăjduiți. Și eu sunt tată, așa că am rezonat cu durerea lor. A fost zdrobitor, unul dintre cele mai triste momente pe care le-am trăit.

Bazându-mă pe ce am văzut, aș zice că trupele lui Assad plănuiesc un fel de bazin genetic. Aproape se poate spune că fac o curățenie etnică, având în vedere că țintesc trei generații de suniți: cei care au început revoluția, copiii lor și bunicii copiilor. Ținta lor e să-i șteargă pe toți de pe fața pământului ca să nu poată crea un stat cu adevărat secular, chiar dacă revoluția va învinge. Am văzut destule grămezi de sirieni morți ca să-mi dau seama că așa stau lucrurile. Guvernele din Occident și ONU susțin că e vorba de un război civil, dar nu e așa. ASL și aliații lor nu au destule resurse pentru a se putea numi așa. E un masacru general.

La sfârșitul lui august, am făcut fotografii la o demonstrație anti-Assad din Aleppo. Fusesem la adunări similare în Binnish și al-Qusayr. Demonstrația din al-Qusayr a fost mult mai organizată și a început cu o rugăciune. Ca și cum ar fi adus o grămadă de cauze disparate și demonstrații ca să le unească într-o zonă. În Aleppo a fost altfel. Fluturau steagurile negre ale extremiștilor islamiști. Erau întinse copiilor și familiilor. Sunt de părere că doar disperarea îi face pe membrii ASL să includă grupurile jihadiste în rândurile lor. Extremiștii sunt singurii care vor să-și asume aceste riscuri și sunt singurii pe care te poți baza pentru ajutor.

O altă atrocitate la care am fost martor în Aleppo a fost incendierea unei piețe arabe din Orașul Vechi. Pe drum spre locul faptei, am trecut pe lângă Haji Mara, unul dintre cei patru comandanți ai unităților ASL din regiune. Era pe motocicletă, în drum spre întâlnirea cu luptătorii din unitatea lui ca să le verifice pozițiile. M-am întors să-l urmăresc. Am vrut să vorbesc cu el. Voiam de mult să-l fotografiez și asta era șansa mea.

După interviul meu cu Haji Mara, șoferul m-a dus la piața care ardea. Când am sosit, flăcările și fumul emanau prin pereți, iar sniperii regimului trăgeau în rebeli.

Când fumul a început să se împrăștie, s-au deschis găuri prin care sniperii trăgeau în vânzătorii care încercau să-și salveze marfa. Toată lumea plângea în hohote.

Piața medievală, sau souk, era una dintre cele mai bine păstrate de acest gen și era listată ca monument istoric de către UNESCO. Distrugerea ei e o altă crimă de război care va eacerba conflictul în nenumărate feluri.

Situația din Siria e ca multe altele din istorie – o minoritate religioasă care conduce și oprimă majoritatea. Încerc să o documentez cât mai bine și mă voi întoarce curând. Asta e tot ce pot să fac deocamdată.

29 septembrie 2012: Un vânzător își caută taraba prin piața incendiată din Centrul Vechi al orașului Aleppo.

Povestit lui Aaron Lake Smith și lui Rocco Castoro

Traducere: Oana Maria Zaharia