Am spionat agenția germană de spionaj

La dracu' – m-au văzut. Mă rostogolesc printre tufe și mă ascund după un copac, dar e prea târziu. Doi bărbați în uniformă ies pe porțile clădirii guvernamentale din Cologne, vestul Germaniei, care găzduiește Biroul Federal pentru Protecția Constituției – agenția de servicii secrete a Germaniei – și se îndreaptă în direcția mea.

Abia am timp să ascund binoclul pe care l-am folosit ca să monitorizez agenția. Dar tot am o problemă: sunt îmbrăcat din cap până în picioare în camuflaj și port un poncho acoperit cu frunze. Nu pot decât să sper că n-o să deschidă focul asupra mea. Dar sincer, cine i-ar putea învinovăți?

„Ce faci?”, latră unul dintre ei înainte să ajungă la mine.

Bună întrebare.

Răspunsul ușor, dar cel pe care nu-l pot da, e că sunt aici ca să spionez serviciile secrete germane, pentru că e timpul ca cineva să vadă cu ce se ocupă.

Răspunsul mai lung e că Hans-Georg Maaßen – care a fost, până anul trecut, președintele agenției – a ținut de curând un discurs, în care a susținut că videoclipul, care îi surprinde pe neonaziști cum atacă orice persoană care pare străină, e fals. Ca urmare a acestui discurs imbecil, Maaßen a fost obligat să-și dea demisia. Din acest motiv, toată țara a ajuns să se întrebe cum operează instituția de spionaj a țării.

Era un singur mod de a afla: să spionez spionii și să descopăr ce se petrece în interior.

Bineînțeles, nu poți să te apuci de spionat spioni fără să te pregătești înainte. Mai întâi, trebuie ca ținta să-mi devină foarte familiară. Mă îndrept spre biblioteca Universității Humboldt din Berlin în căutare de materiale care să mă ajute să înțeleg mai bine istoria instituției.

Cel mai interesant lucru pe care îl descopăr este că, la înființarea departamentului, în 1950, 13 procente dintre angajați aveau legături cu naziștii – un procent mic pe vremea aceea. Cam o treime dintre cei angajați de agențiile guvernamentale, imediat după război, aveau un trecut nazist.

Acum e timpul să dezvolt aptitudini practice necesare pentru misiune. Ca să învăț cum să spionez spionii fără să fiu prins, am nevoie de ajutorul unui profesionist.

Christian a lucrat ca detectiv privat în ultimii zece ani. Înainte de asta, bărbatul de 49 de ani a fost polițist sub acoperire și mi-a promis că îmi arată cum se face treaba. De asta stau cu el într-un Audi negru la un colț de stradă în Berlin. „Cel mai important lucru e să nu fii recunoscut niciodată”, îmi explică Christian. „Poți fi văzut, dar nu trebuie să fii ținut minte.”

Îl întreb dacă e de părere că pot spiona niște spioni profesioniști. „În primul rând, nu se așteaptă să fie spionați. Dar cred că această ocupație îți oferă o nouă perspectivă asupra lumii din jurul tău. De exemplu, eu m-am obișnuit să scanez mereu zona și oamenii din jurul meu oriunde merg.”

De asta e foarte important să te camuflezi, să devii una cu mediul. „Pot fi un simplu turist sau un bărbat care își plimbă câinele”, a explicat el. „Trebuie să te adaptezi la mediu, asta e totul. Și trebuie să știi cine vrei să fii. Trebuie să poți răspunde mereu la întrebările: Cine ești și ce faci?”

Apoi trecem la sfaturile practice – de exemplu, distanța pe care trebuie s-o păstrezi când urmărești la pas pe cineva. „Trebuie să te apropii suficient de mult cât să prinzi totul, dar să păstrezi suficientă distanță cât să nu fii prins. Cincizeci de metri, aș zice eu. Dacă face colțul, te grăbești.”

„Încă ceva: E important să reții că oamenii sunt mai atenți când ies din casă. Se uită în jur ca să se asigure că totul e în ordine. De aceea nu trebuie niciodată să te apropii prea mult de ușa din față a cuiva.”

Dimineața devreme, mai revizuiesc o dată planul. Camuflat excelent, voi privi sediul de la distanță. Apoi, o să mă schimb de camuflaj și o să îi urmăresc pe angajați când merg la prânz, ca să trag cu urechea la ce vorbesc.

Am comandat un costum de camuflaj profesionist pentru prima parte a planului, dar n-a ajuns la timp, așa că sunt nevoit să improvizez. M-am echipat cu un poncho, pe care am prins frunze moarte și pachete goale de țigări.

Ceva mai târziu, sunt la postul meu, de unde văd perfect poarta principală. Sute de persoane lucrează în acest complex hidos – spionează extremiști, hackeri și orice alte persoane pe care au chef să le spioneze.

Primul meu obiectiv e să observ cine intră și iese din clădire. Din păcate, în mai puțin de cinci minute, doi gardieni ies și mă abordează. Probabil sunt echipați cu o tehnologie excepțional de puternică, pentru că ar trebui să fiu imposibil de detectat cu ochiul uman.

N-am opțiunea să fug – sunt prea expus. Nu-mi rămâne nimic de făcut decât să aștept. Sunt ornitolog și am venit să urmăresc stolurile de grauri care vor trece azi pe aici. Nici măcar nu știam că e o clădire guvernamentală în zonă.

„Sunt jurnalist!” îmi iese pe gură, imediat ce gardienii ajung în fața mea. „Sunt jurnalist și scriu un articol despre istoria agenției de spionaj din Germania. Cred că am dreptul să fac asta.” Cel mai în vârstă dintre ei, care părea și mai prietenos, se uită la mine cu milă și dă dezaprobator din cap. Cel tânăr, cu barbă și tatuaje pe gât, se uită la mine ca și cum ar calcula câte șocuri electrice trebuie să-mi dea până să-mi explodeze inima.

Din fericire, cel în vârstă deține controlul. „Bine atunci, dar ai grijă să nu faci fotografii la mașini, ok?” Amândoi se întorc spre clădire.

Am fost deconspirat. E timpul să trec la a doua etapă a operațiunii.

Îmi schimb hainele într-o cafenea și ocup următorul loc de observație din stația de autobuz, vizavi de clădire. Încep să iau notițe meticulos: 12:29 p.m.: Mercedes SUV, gri închis, iese din curte; 12:30 p.m.: Camionetă neagră, catering evenimente, intră pe poartă.

Descoperirile mele: Spionilor le place să conducă SUV-uri de culoare închisă. Nimeni nu intră în curte la pas, doar cu mașini.

Realizez că voi avea o problemă: niciunul dintre angajați nu va merge la prânz pe jos, toți vor lua mașinile.

Ocup un loc la cafeneaua de vizavi, în speranța că voi auzi conversațiile agenților care își beau cafeaua. Mi se pare tragic că mi-am irosit camuflajul și tehnica perfectă. Îmi lipsește o persoană pe care s-o spionez.

Revin la postul meu și, după jumătate de oră, realizez că tot nu am pe cine să spionez. Etapa de observație s-a încheiat, e timpul să trec la etapa finală.

Revin în Berlin, pentru că agenția de spionaj are un stand la târgul de joburi de la Universitatea Tehnică din Berlin: oportunitatea perfectă pentru a observa și interoga agenții. Desigur, am nevoie din nou de camuflaj, așa că mă costumez în student.

Bine echipat, intru în atriul universității și dau peste o femeie de la agenție care are o conversație cu o tânără cu batic pe cap și însoțitorul ei.

O urmăresc pe fată după încheierea conversației și o întreb despre ce au vorbit. „Am întrebat dacă pot purta batic când lucrez acolo”, mi-a zis Hatice, care are 18 ani. „Mi-au zis că nu e ideal, pentru că trebuie să fii total liber și fără niciun fel de influențe.” Nu pare să o deranjeze asta. „Vreau să fac ceva pentru țara mea”, continuă ea. „Și indiferent că e vorba de extremiști de dreapta sau de salafiști, trebuie să-i ținem sub urmărire pe cei care operează împotriva noastră.”

Iubitul ei de 19 ani o aprobă din cap hotărât. Încep să bănuiesc că am căzut în capcana unor agenți sub acoperire. Ce tineri de 18 ani vorbesc așa? Le arunc o privire suspicioasă și plec.

Mă întorc la stand, care e ocupat acum. Răsfoiesc niște materiale până vine rândul meu. Tânărul din spatele standului îmi zâmbește; poartă o jachetă sport, fără cravată. Îi spun că sunt un student la Științe Politice în vârstă de 26 de ani și mă gândesc să aplic pentru un job la agenția de spionaj. „26?”, se uită el la mine întrebător.

Apoi începe să-mi povestească ce face divizia de apărare cibernetică: practic, vânează hackeri chinezi, avertizează companiile germane în privința lor și le reamintește autorităților guvernamentale să nu dea click pe link-uri dubioase primite în e-mail.

Îl întreb dacă e o problemă faptul că sunt de dreapta și că sunt de acord cu anumite comportamente extremiste. O fi un lucru rău? Ezită înainte să-mi răspundă: „Păi, nu avem teste pentru perspectivele politice personale ale aplicanților. Dar, evident, luăm măsuri de securitate ca să ne asigurăm că angajații noștri nu sunt extremiști.”

Încearcă să mă liniștească cu niște sfaturi: mai există și opțiunea de servicii civile, acolo lucrează multe persoane conservatoare. Dar domeniul apărării cibernetice atrage, de obicei, mulți tineri. Când îl aduc în discuție pe Maaßen, e clar că e un subiect pe care vrea să-l ocolească, dar îmi spune că fostul director al spionilor era ambițios și știa mereu exact ce își dorea. Totuși, plecarea lui nu a avut un impact foarte mare asupra operațiunilor zilnice ale agenției. „Avem trei mii de angajați și toți lucrează ca și până acum.”

Conversația noastră durează zece minute, la finalul cărora tipul îmi recomandă să verific regulat site-ul dacă vreau să găsesc joburi.

După asta, urmăresc standul de la distanță o vreme. E mereu ocupat, mi se pare ciudat că atâția tineri vor să lucreze pentru o agenție de spionaj.

Vreau să aflu dacă tinerii ăștia sunt naivi sau au idee despre ce e vorba. Urmăresc două studente până când se distanțează suficient de stand ca să putem sta de vorbă. Ambele sunt imigrante din Turcia și sunt interesate de un job în agenție, pentru că li se pare sigur și stabil.

Nu par prea îngrijorate de faptul că agenția n-a reușit, în ultimii 13 ani, să oprească o rețea neonazistă care ucide sistematic persoane de descendență turcă. „Bărbatul de la stand ne-a spus că au tot mai mulți angajați tineri și atmosfera e în schimbare. Cred că multe dintre problemele recente ale agenției sunt legate de faptul că angajații sunt bătrâni. Din fericire, o să iasă curând la pensie!”, a râs ea.

Fetele își continuă plimbarea printre standuri, iar eu rămân cu gândul la comentariul lui Pinar. Poate că are dreptate. Poate că retragerea lui Maaßen marchează începutul unei noi culturi. Succesorul lui, Thomas Haldenwang, a sugerat că vrea să ia măsuri mult mai serioase împotriva extremismului de dreapta.

Orice s-ar întâmpla în viitor, un lucru e sigur: o să fiu cu ochii pe el.

Articolul a apărut inițial pe VICE DE.