Aproape orice îmi amintește de cocaină

Mă cheamă John Doran și scriu despre muzică. Tinereii care țin site-ul VICE s-au gândit că ar fi haios să angajeze un tip de 47 de ani care ține minte unde era în ziua în care a murit Elvis.

În caz că te întrebi sau ești pur și simplu prea leneș să folosești Urban Dictionary, „menk” e un termen de argou scoțian / Woollyback pentru o persoană bolnavă mintal sau sub standardele educaționale și e o versiune mai scurtă de la „mental”. Gen, „treningul tău Sergio Tacchini e demență, bro, geană la menk-ul ăla de Doran, nici măcar un trening Walker nu-și permite. Hai să-i dăm cu o cărămidă-n cap și să-l împingem în canal.”

Și apoi, în timp ce verificam prețurile la niște becuri eco, o tigaie de teflon și un mop nou la Home And Bargain, norocul mi-a oferit încă o mână. De cealaltă parte a culoarului era o față pe care n-o mai văzusem de ceva vreme – cea a unei vechi cunoștințe care se ocupa de livrare, Jimmy Sfântul. Purta niște haine nițel mai elegante și mai la modă decât pe vremuri și se uita la un raft enorm de produse de lustruit parchetul. Făcea ceea ce părea a fi aritmetică pe muțește, așa că m-am prins că încă mai avea dintele de aur. Mă întrebam dacă mai conducea tot Honda aia Civic tunată.

A existat o perioadă în care era mai mult decât o cunoștință, sincer. Cercul meu social s-a restrâns atât de mult acum câțiva ani, încât puteam să-mi număr prietenii pe care-i vedeam regulat în viața reală pe mâinile de la mâna stângă – și în perioada aia, Jimmy era degetul mare de la mâna dreaptă. Acolo era, întotdeauna aproape de cele mai recent vizitate profiluri, întotdeauna aproape de cele mai noi mesaje, niciodată la o distanță mai mare de o oră sau două cu Honda lui Civic tunată. Întotdeauna era o plăcere să-l văd – și nu doar la nivelul la care aveam nevoie de produsul lui.

Cu toate astea, simplul fapt că-l vedeam mi-a declanșat o reacție chimică în creier – mi-a crescut pulsul, au început să-mi curgă balele și mi s-a umplut capul de o doză neobișnuită de dopamină. Mi-am tras involuntar nasul, iar asta l-a făcut să se uite în sus.

Nu-mi place cocaina. Spre deosebire de orice alt drog, nu pot să mă prefac că văd ceva pozitiv la ea. Mă bucur că m-am lăsat. Dar trebuie să recunosc măcar atât: e incredibil cât de eficient ți se atașează de subconștient. Există niște reactanți siniștri la cocaină, care zac adormiți în creierul meu, prin locuri unde sunt destul de sigur că n-o să mă mai afecteze niciodată alcoolul.

Acum un an sau cam așa ceva, eram la Cafe Z, un restaurant turcesc de familiști din Hackney și, după ce ne-am terminat prânzul, Maria a întrebat dacă putem să jucăm toți o partidă de șah – ea și Micul John împotriva mea. De îndată ce am instalat tabla, mi-am dat seama că ceva nu era în regulă. A început să-mi bată rapid inima, înainte să apuc măcar să îmi mut primul pion. Ceața obișnuită a procesului meu de gândire de zi cu zi s-a dispersat brusc, ca și cum mi-ar fi picurat o soluție cu acid peste creier. Brusc, m-am simțit cu vreo 15 ani mai tânăr. De unde înainte eram obosit și abia prezent, acum eram cu totul atent. Am început să văd posibilele mișcări din partidă, cu până la opt mutări în viitor. Durata de timp pe care și-o petreceau ca să se hotărască la fiecare mișcare începea să-mi toace nervii și când John a ridicat o piesă și a pus-o neîndemânatic pe pătrățica greșită, am început să strâng din dinți de frustrare. „La urma urmei”, mi-am spus, „sunt pe cale să rup la jocul ăsta de șah! HA HA HA!” Și apoi: „De unde-a venit chestia aia? De ce gândesc așa? Joc șah împotriva unui copil de cinci ani.” Pe măsură ce partida evolua… mult prea lent pe gustul meu… mi se făcea în mod evident din ce în ce mai cald, așa că mi-am scos geaca, dar tot am simțit o dâră subțire de transpirație care-mi șerpuia pe spinare, pe sub tricou. Inima-mi bătea precum o mașină de spălat la final de ciclu de spălare. Instinctul normal, de a juca împotriva fiului meu într-un fel care să nu fie nici prea greu, nici prea ușor – ca să aibă și el șanse să câștige și să nu fie nevoit să trec prin rușinea de a fi bătut măr, ci să învețe, totuși, din experiență – brusc era greu de găsit. De fapt, lupta de a nu-l bate din trei mișcări, înainte de a răsturna tabla violent și de a alerga prin restaurant cu tricoul tras peste față ca un fotbalist, era echivalentă cu chinul îndurat de Gollum, când a transportat singurul inel adevărat, pe drum spre Genunile Pieirii. După ce jocul dureros de lung s-a terminat cu o remiză, m-am dus la baia bărbaților și m-am încuiat într-un separeu. Îmi tremurau mâinile. Abia după ce mi s-a liniștit respirația și s-a întors la normal, mi-am dat seama ce se întâmplase.

Ultima dată când jucasem șah, eram într-o casă din estul Londrei, unde mă duceam să bag cocaină și, uneori, să fumez crack. Pentru că mi-am format obiceiul de a mă duce destul de des la casă, mi-am format și obiceiul de a juca mult șah. Mulți dintre oamenii care-o ardeau pe-acolo se pricopsiseră cu o pasiune pentru joc, în timp ce stăteau la închisoare. Șah, cocaină, pornografie și muzică de la Underworld – asta e tot ce se întâmpla la casă. După ce, în cele din urmă, nu m-am mai dus acolo, n-am mai ridicat niciodată vreun alt pion cu furie.

E incredibil cum, odată ce a pus cocaina gheara pe tine, devine atât de acaparantă, încât aproape tot restul lucrurilor îți sunt împinse în afara razei vizuale. La parterul casei se afla o sufragerie comună, unde se aduna toată lumea, odată ce se închidea la cârciumă. Existau o bucătărie, o baie și o baie de serviciu. Mai exista și o a doua cameră. Cineva locuise în ea înainte, dar nu prea reușise să facă față celor ce se petreceau pe-acolo – indiferent dacă plătea sau nu chirie – și s-a mutat. Și a sfârșit prin a fi o cameră unde se aruncau toate cele, după ce se rupeau sau nu mai erau utile. Ziare, mobilă, televizor, cearșafuri. După o vreme, a devenit imposibil să mai intri în cameră; trebuia pur și simplu să rupi ușa cu umărul, să-ți arunci gunoaiele înainte și apoi s-o lași să se trântească la loc. Într-o zi, conținutul camerei a devenit prea mult pentru integritatea structurală a spațiului și s-a spart un perete de rezistență, ceea ce a provocat o alunecare majoră de teren, cu toastere stricate, scaune futute și reviste porno, care au blocat holul pe jumătate. N-a strâns nimeni nimic, însă. Pur și simplu trebuia să escaladezi grămada ca să ajungi la budă, când voiai să iei o pauză de la liniile interminabile de cocs și partidele incredibil de lungi și tensionate de șah, cu coloana sonoră asigurată de piesa „Moaner”.

Adrenalina declanșată involuntar de vederea lui Jimmy Sfântul era asemănătoare din multe puncte de vedere, dar s-a transformat urgent și nemilos în anxietate. Mă gândeam să-ncerc să mă întorc tăcut, ca să ies direct afară din magazin, dar fornăitul zgomotos m-a dat de gol. A existat o pauză temporară înainte de recunoaștere, dar a venit spre locul în care mă aflam, a dat mâna și mi-a zis: „Cum mai merge, John? Tot cu nările curate?” Fără să mai aștepte un răspuns, a zis: „Tocmai mă pregăteam să-mi rașchetez parchetul în sufragerie, mna, și trebuie să mă asigur că iau lac de care trebuie.”

M-am uitat la cutia pe care-o ținea în mână și am încercat să ridic o singură sprânceană, în timp dădeam din cap.

„Nu?”, m-a întrebat el.

Am zis că eu unul aș lua un email ușor, care să izoleze – două mâini, evident; nu te zgârci la pensule! Naturale sau sintetice… e teren minat! – și un strat superior de lac, pentru uzură mare. Sau dacă mă simt neobișnuit de îndrăzneț, poate chiar și o cutie de email pentru iahturi, care chiar să scoată în evidență personalitatea granulației și, în același timp, să asigure un finiș de zile mari. A dat din cap gânditor, înainte să zică: „Văd că te-ai înțolit la patru ace. Tot despre muzica aia de căcat scrii? Blank metal?”

„Se cheamă black metal, Jimmy, și, nu, nu prea. Metalul extrem, în general, și-a pierdut majoritatea versificației moderniste, inovatoare, pe care-o avea acum circa zece ani, cu excepția câtorva trupe marginale, cum ar fi Jute Gyte, The Body și Gnaw Their Tongues, dar e discutabil în ce măsură putem chiar să numim formațiile astea heavy metal. De fapt…”

A strâns din ochi și a ridicat o mână, ca să tac: „De când nu ne-am mai văzut? De trei ani… și deja îmi dai migrene, bro.”

Apoi a pus întrebarea de un milion de dolari: „Ce mai faci?”

Și, ca de obicei, dintr-un amestec brut de ceea ce s-ar putea să fie o formă blândă de autism, un eșec sau refuz de-o viață întreagă de a înțelege complet ideea de contracte sociale tacite și obrăznicie de-aia simplă, ca pe vremuri, i-am răspuns la întrebare la propriu și cam pe lung.

O bătrânică tropăia pe lângă noi în jos pe culoar, în timp ce eu îi povesteam despre accidentul meu de mașină din noiembrie, anul trecut, și când să mă apropii de final, femeia a făcut deja un tur complet al magazinului și mai trecea o dată pe lângă noi.

A luat de pe raft un pachet mare, cu mai multe becuri, de la o marcă fără fițe. Jimmy a strâns din ochi.

Am boscorodit: „Economii false.”

El m-a susținut: „Păi?”

S-a uitat la mine preț de o secundă și a zis: „Am leac pentru ce te doare.”

A băgat mâna în buzunar și mi-a îndesat ceva în palmă.

Am dat din cap să protestez, dar mi-a închis gura rapid: „Nu e ce crezi tu că e.”

A scăzut volumul din voce: „Uite ce e, și eu am trecut prin niște schimbări de stil de viață. Acum lucrez în alt domeniu. Am altă clientelă. Ce fac acum e mai ca o slujbă cu program normal. Trebuie să fiu alert în timpul întâlnirilor, dar nu mai pot să ajung în starea aia ca pe vremuri și nu-mi place gustul de cafea.”

„Asta e ce iau eu. E… Uite ce e, caută și tu pe Google.”

A luat o cutie de clei de șlefuire pentru etanșare și două de lac pentru iahturi, transparent și satinat, de la Ronseal. Am aprobat din cap.

Mi-a scuturat una dintre cutiile de Ronseal în nas: „În State îi zice Pro-Vigil. Face ce zice pe cutie.” Și-apoi a dispărut.

După ce am ieșit din magazin, mi-am desfăcut pumnul. În palmă avean o fâșie albă și argintie din plastic, pentru medicamente pe rețetă. Nu conținea nimic – toate cele cinci pastile pe care le adăpostea au fost scoase.

Scria ceva pe folie. Zicea Modafinil 200mg.

Rubrica asta l-a inspirat pe John Doran să-și scrie memoriile mult premiate „Jolly Lad”, despre cum și-a revenit din alcoolism, dependență de droguri și boli psihice. O ediție nouă, extinsă, tocmai a fost publicată la Strange Attractor Press.

Poți să citești articolele anterioare din rubrica lui John, Menk, aici.

Articolul a apărut inițial pe VICE UK.