Ilustrație de Lia Kantrowitz, imagine de Kitron Neuschatz 

Ce mi-ar fi plăcut să știu în liceu ca persoană queer cu dizabilități

Sfaturi pentru a te orienta – și poate chiar schimba – prin prejudecățile cu care te vei confrunta în drumul tău prin liceu și nu numai.

|
18 Octombrie 2018, 4:00am

Ilustrație de Lia Kantrowitz, imagine de Kitron Neuschatz 

M-am confruntat cu un labirint de întrebări, ca liceană care aplica la facultăți în 2010.

Ce universități erau prietenoase cu persoanele LGBTQ+, unde se găsea cea mai mare comunitate queer și cum aș fi putut să știu dacă o să fiu în siguranță când ies din campus, să zicem la o paradă Pride, sau de mână cu altă femeie? O să-mi fie greu să găsesc cazare, ținând cont de dizabilitățile mele (unele încă nediagnosticate la momentul respectiv), în principal sindromul Ehlers-Danlos, endometrioză și autism? Ca fiică a unui tată singur, care muncea ore suplimentare noaptea pe taxi, fără un fond de încredere sau bani de zile negre sau borcan cu monede pe care să scrie „economii pentru facultate”, în care să intru, oare mersul la facultate era decizia bună? Oare chiar avea să mă ajute să-mi găsesc o carieră în care să-mi meargă din plin?

Poate că și tu îți pui întrebări similare azi sau poate că aceste întrebări îți trezesc amintiri. Să treci prin spațiile educaționale, indiferent dacă ești elev, părinte, profesor sau consilier, vine cu propriile provocări. Dar merită să iei parte la astfel de provocări și merită și să le faci incluzive, accesibile și sigure pentru lumea din jurul nostru. Pe tot parcursul liceului – și pe tot parcursul vieții mele până în acel punct, de fapt – îmi ascunsesem adevărata identitate, pentru că mă temeam că n-o să fiu acceptată pentru ceea ce sunt, o persoană queer cu dizabilități. Și cu toate astea, pe parcurs mi-am format prietenii de durată, am găsit mentori care m-au ghidat să fac tot ce mi-am dorit și am câștigat experiențe educative care m-au format în omul care sunt azi.

Când mă uit în urmă, nu sunt doar chestii pe care mi-aș fi dorit să le știu ca elevă, ci îmi doresc și ca diverșii adulți din viața mea de la momentul respectiv să le fi știut. Pentru că dacă există un lucru sigur e că sistemul educațional are prejudecăți împotriva oamenilor ca mine. Iată sfaturile mele despre cum să depășești prejudecățile alea și poate chiar să le schimbi, în drumul tău prin liceu și mai departe.

Dacă ești elev, primul lucru pe care trebuie să-l știi e că nu ești singur.

Îmi aduc aminte că mă simțeam izolată la micul meu liceu din sud-estul statului Massachusetts, din în ce în ce mai stresată la gândul că trebuie să-mi aleg o universitate și o carieră. În cele din urmă, m-am deschis în fața profei de științe, care mă susținea, și care se dădea de trei ori peste cap ca să ajute pe cineva ca mine să-și pună la cale un plan de bătaie, chiar dacă nu-mi înțelegea complet situația. Din experiența mea, există oameni pe lume care au trecut sau trec prin multe din aceleași lucruri. Poate că lucrează sau au absolvit liceul tău, merg la universitatea visurilor tale sau lucrează într-un domeniu în care ți-ar plăcea și ție să ai o carieră. Caută oameni primitori și care să te susțină, care vor să te vadă reușind. Apelează la ei.

Al doilea sfat de la mine: formează-ți propria comunitate, indiferent dacă e local, în persoană sau online. Când eram în liceu acum nouă ani, am intrat pe acum defunctul QueerAttitude.com, un site pentru tineri adulți LGBTQ+ din toată lumea și, în cele din urmă, am devenit moderator, am preluat întrebări și am întâmpinat membrii noi. La mine la liceu comunitatea queer nu era mare și, deși aveam câțiva prieteni LGBTQ+, chiar aveam nevoie de un spațiu sigur dedicat acelei bucăți din identitatea mea, care să mă ajute să trec prin părțile grele. Când prietenii mei hetero nu empatizau cu frustrarea pe care o resimțeam, în timp ce încercam să-mi ajut prietena de-atunci să își facă coming out-ul față de familie, de exemplu, știam că există un loc unde mă pot duce ca să fiu ascultată, validată și iubită. Găsirea unui astfel de loc, fie pe internet, fie în viața reală, poate fi incredibil de utilă.

„Pe tot parcursul liceului – și pe tot parcursul vieții mele până în acel punct, de fapt – îmi ascunsesem adevărata identitate, pentru că mă temeam că n-o să fiu acceptată pentru ceea ce sunt, o persoană queer cu dizabilități.”

Cât despre pedagogi și alții care ocupă poziții din care pot schimba viețile actuale ale milenialilor, e important să rețineți că tot ce spuneți și faceți are un impact profund asupra elevilor din viața voastră. Gândiți-vă la tot ce le spuneți, dar, la fel de important, gândiți-vă la tot ce nu le spuneți. Dacă nu le predați povești LGBTQ+ la literatura română, de ce n-o faceți? Pe lista de lecturi obligatorii aveți și scriitori non-americani și autori de culoare? A cui versiune de istorie o predați? Prezentați modele de comportament care nu seamănă cu voi, pentru ca elevii să aibă acces la o gamă largă de experiențe? Îi aduceți pe oamenii ăștia în clasă sau îi duceți pe studenți în lume, ca să-i cunoască? Și ce prejudecăți vă afectează variantele de carieră pe care le recomandați elevilor, mai ales legate de rasă, gen, statut socioeconomic, religie, statut de imigrant, dizabilități sau orientare sexuală? Fiți sinceri și nu doar cu voi înșivă, ci și cu studenții voștri.

Educația e un drum cu două sensuri. Oferiți-le elevilor mijloacele ca să ofere feedback, cu opțiunea de a o face anonim, nu doar la finalul anului, ci pe tot parcursul lui. Astfel, cineva care trece, de exemplu, printr-o criză de sănătate psihică, ar avea o modalitate sigură să caute ajutor, sau un elev ar putea să vă spună că l-a jignit un comentariu aparent inofensiv de-al vostru, care era, de fapt, o microagresiune rasistă. În plus, faceți-o foarte clar cunoscut că orele voastre sunt spații sigure, că elevii nu vor fi judecați pentru că vin la voi și împărtășesc chestiuni dincolo de teme. Când am vorbit cu una dintre profesoarele mele de engleză, în primul an de facultate, îmi amintesc că văzusem semnele cu curcubeu de pe ușa biroului ei, care mi-au indicat că e pro LGBTQ+. Mai inclusese în sondajul introductiv, pe care l-a distribuit ca să afle mai multe despre studenții ei, și un spațiu pentru pronume, iar în suportul de curs își trecuse propriile pronume. Chiar dacă nu știam nimic despre ea personal, țin minte că mă simțeam foarte în largul meu când am intrat la ea în birou.

Ultimul meu sfat e și pentru elevi și pentru profesori: ambii aveți capacitatea de a vă schimba școala, comunitatea și viețile celor din jurul vostru. Cel mai mic gest individual poate să lase o impresie pe termen lung. Când eram clasa a șasea, una dintre profesoarele mele mi-a dat un calculator la mâna a doua, când al meu a crăpat. Altfel, familia mea n-ar fi avut cum să-și permită unul nou, de care aveam nevoie să-mi fac temele pentru ore și, datorită ei, n-am fost nevoită să iau autobuzul de la și până la bibliotecă în fiecare săptămână, după ore, ca să-mi scriu proiectele și să mă documentez. Fără gestul ăla de bunătate, n-aș fi terminat nici primul draft al romanului la care lucram, pe care profesorii mei au putut să-l citească înainte să mă încurajeze să mă țin de scris.

În 2015, când am absolvit facultatea și mi-am început cariera în publicistică și media, m-am confruntat cu un nou set de întrebări. Ar trebui să scriu deschis despre cum e să fii o persoană queer cu dizabilități sau asta m-ar face mai puțin bună de angajat de către companii? Cum ar trebui să pun problema accesibilității și a dotărilor de la locul de muncă? E în regulă să le spun colegilor că locuiesc cu iubita mea sau m-ar expune la discriminare în birou?

Equally Wed, o revistă de nunți LGBTQ+, e o meserie la care n-aș fi putut decât să visez în liceu. Am mai scris și pentru publicații precum The New York Times, The Washington Post și Cosmopolitan.

Acum câteva săptămâni am primit o cerere de prietenie pe Facebook de la o persoană cu dizabilități care se gândește să se transfere la Emerson College, de unde mi-am luat eu diploma de master. Mi-a cerut sfaturi pentru procesul de aplicație în sine, precum și despre cum te descurci prin orașul Boston și cum îți găsești locul în publicistică, atunci când ești persoană cu dizabilități. I-am spus să vină cu întrebări la mine oricând și că mi-ar plăcea enorm să ne cunoaștem în persoană, dacă ni se întretaie drumurile.

Niciunul dintre noi nu e singur în efortul de a crea lumea în care vrem să trăim.

Articolul original a apărut în VICE US.