Tipul ăsta făcea muzică electronică în România comunistă și acum luptă să salveze un instrument

Mircea Florian e un informatician și muzician român care face muzică electronică și folk psihedelic încă de pe vremea lui Ceaușescu. Nu ar fi deplasat să zici că Florian e unul dintre părinții muzicii electronice în România, mai ales că omul o făcea într-o perioadă în care sintetizatoarele veneau cu greu din străinătate, iar calculatoarele erau mari cât un perete și nu scoteau sunete decât dacă aveau erori. Nici nu mai zic de faptul că Miliția și Securitatea nu priveau cu ochi buni hipioțeala sau experimentele muzicale.

Dacă vrei să vezi o legendă vie, Florian o să cânte weekendul ăsta în București, la Outernational Days 2, pe aceeași scenă unde o să fie de alți zei ai muzicii precum Florin Salam și tot felul de vedete outernaționale din lume.

Între timp, am discutat cu Mircea Florian despre noul lui proiect, FloriMan, în care cântă alături de DJ Vasile, Andrei Dinescu și Horațiu Rădulescu și în care explorează tulnicul (buciumul), un instrument muzical românesc lung cât ești tu de înalt, care riscă să dispară. Nu știu de tine, dar eu vrea să aud cum sună live chestia asta care pare smulsă dintr-o scenă, din Lord of the Rings.

VICE: Când ați descoperit tulnicul?
Mircea Florian: Cred că eram în anul trei de facultate, pe la sfârșit de anii '60, la Cibernetică. Atunci am descoperit acest instrument. Nu e ușor deloc să cânți la un instrument care nu are abusură sau care are una extrem de largă. Cam peste tot, pe afară, se folosesc tulnice care au o mică suplimentare care favorizează producerea sunetului primar. La noi e rotunjit, dintr-o singură bucată și relativ greu de pornit. M-a fascinat foarte mult și după vreo zi-două de încercări disperate am reușit să scot niște sunete.

Așa sună tulnicul

Mi-am dat seama că e un instrument elementar, dar în același timp foarte bogat. Se bazează pe seria sunetelor armonice. Asta înseamnă că, la o suflare puțin mai puternică în țeavă, se aude întâi octava până când, în teorie, toate sunetele se pot scoate dintr-un instrument care nu are decât un singur punct. E un paradox, dar asta este frumusețea muzicii și mai ales a instrumentelor muzicale. Drâmba e din aceeași familie, arătând cu totul altfel, dar pe același principiu. Încă din studenție am avut culegeri de teren și am cunoscut câțiva oameni extraordinari și mai ales tulnicărese, pentru că acolo, în munții Apuseni, cântau în mod predominant femeile.

Cum vă explicați asta?
Nu-mi explic. E un instrument pentru toată lumea și ca dovadă, în munții Vrancei este cântat în mod exclusiv de către bărbați. Se pare că în Munții Apuseni faptul că bărbații erau implicați fără voia lor în războaiele Imperiului Austro-Ungar și în mare parte mureau, a dus la o scădere a populației masculine. Evident au rămas femeile care foloseau acest instrument, după cum spune și Mariana Grigore, una dintre cele mai grozave cântărețe la tulnic.

Îl foloseau ca pe un SMS, adică semnalizau diverse pericole iminente, serbări sau sărbători.
Există celebrele „Chemări ale drăguților", în care fetele își chemau drăguții anunțând că părinții nu mai sunt acasă. Sunt multe femonene similare extrem de interesante social. Nenorocirea face ca, după o aparentă viață liniștită, pe parcursul anilor '50, '60, '70 și chiar '80 instrumentul s-a prăbușit pur și simplu. Îl paște o moarte iminentă, nedemnă. Dacă nu reușesc să-l salvez, măcar să-i dau o moarte demnă.

De ce credeți că s-a întâmplat asta?
Fiindcă civilizația urbană cumva a învins și la sate și copiii nu mai sunt interesați să învețe. Am cunoscut copii de 13- 14 ani care cântau la tulnic cu semi entuziasm, dar care, în acelasi timp, știau repertoriul artiștilor moderni. Nici nu pot să reproșez acest lucru, doar n-o să se claustreze și să se ducă la mânăstire.

În Elveția anilor 1905-1910 s-a ajuns la unul din concursurile anuale de tulnice (alphorn) în situația în care ultimii doi interpreți din țară și-au dat seama că nu se mai putea continua și atunci un profesor din exterior a hotărât că trebuie făcut ceva mult mai diligent și astfel s-a pornit o acțiune de renaștere a acestui instrument. Tot în Elveția, 95% din populaţie cântă din repertoriul tradiţional la alpharp, dar ceilalţi 5% cântă jazz, rock sau alte genuri care par cu totul nepotrivite pentru acest instrument cu valenţe extraordinare. Astăzi sunt înscriși în asociație vreo 50-60 de mii, a devenit un simbol național. Era o situație asemănătoare cu ce se întâmplă azi la noi. În schimb, la noi, cultura populară este mult mai rezistentă și mult mai izolată, mai ales în zona montană. Cred că putem face ceva dacă ne unim forțele.

În muzica clasică apare de câteva ori în piese simfonice ca instrument de coloratură.

La concert veți aborda instrumentul într-o manieră contemporană. Credeți că va ajuta la resuscitarea lui faptul că va fi folosit și de artiști din noul val?
După cum am spus, unul din scopuri este ca tulnicul să capete un nou contur, să se reaprindă conştiinţa că deja reprezintă ceva, ne-a însoţit cu sunetul lui toată existenţa pe aceste pământuri.

Miza mi se pare destul de mare şi statul ar trebui să susţină, se întâmplă?
Ministerul Culturii şi AFCN-ul nu s-au băgat în chestia asta, mai degrabă de la sponsori pe care i-am cunoscut personal. Ar fi mare nevoie de implicarea statului. Deocamdată este importantă conştientizarea, „awareness-ul".

Din zece oameni niciunul nu ştie cum arată un tulnic. Poate au auzit cuvântul, dar cum arată sau cum sună în niciun caz. Şi au rămas foarte puţini oameni care fac tulnice. Şi procesul de a construi un tulnic începe cu nişte scule speciale. Fără acestea nici unul din cei câţiva care mai fac asta nu au cum să îşi practice meseria.

Şi aşa se face că a trebuit să mă ocup eu de acest aspect. M-am dus să vorbesc cu romii fierari din zonă care ar fi putut construi aceste scule. A fost greu să mă înţeleg cu ei. Cererea fiind foarte mică, s-au aruncat la preţ. Am cumpărat patru seturi de scule şi le-am dus sus, pe munte, celor care construiesc tulnice. Ulterior am luat câteva tulnice (pe care am dat bani) să le fac cadou la Universitatea de Muzică din Cluj, Timişoara şi Bucureşti şi la nişte şcoli şi licee de muzică.

Am vrut să o forţez. Un student ar putea să găsească un tulnic în cameră de instrumente şi să îl folosească. Nu iţi poţi cumpăra o tubă când vrei tu. Costă bani grei. Şi tulnicul este greu de procurat şi problema nu este preţul. Trebuie să mergi la Pătrăhăiteşti, în creierul munţilor.
Altfel ar fi imposibil ca unii să aibă acces la astfel de instrumente, mai ales la început.

Așa sună drâmba

Miza e foarte mare. Ar trebui să încercați să faceți un proiect pe mai multe planuri.
Păi facem asta, cu amăreala noastră de lovele cu tot. Şi încă n-am apucat să încep cel de-al doilea proiect, care este cu drâmbă. Încerc să folosesc instrumentul ăsta cât mai des, pentru a îi ridica awareness-ul. Simt că îi sunt dator cumva drâmbei și cobzei. Pe acestea le-am folosit foarte devreme, chiar pe la începuturi, în câteva producţii muzicale. Una din ele se chemă „Pădure Liniştitoare". Cobza apare până şi pe „Florian din Transilvania", care a fost făcut prin 1984-1985. Cobza nu este chiar atât periclitată acum. Se mai cântă la ea. Există chiar şi o trupă foarte interesantă care o foloseşte: Trei Parale. Unul din ei cântă şi în trupa Multumult.

Ne puteți spune ceva despre proiectul de la festival?
Cred că în primul rând implică muzicieni extraordinari și foarte tineri: Lucian Stan, așa zis „DJ în acțiune" (DJ Vasile), care nu mai este chiar un adolescent, dar spiritul e același. Mai cântă Andrei Dinescu și Horațiu Șerbănescu. Amândoi sunt niște muzicieni foarte buni cu care m-am înțeles extraordinar.

Ce facem este un proiect care are o istorie a scenariului axat în jurul unor personaje fantastice, creaturi magice care populau nopţile, cum ar fi gorgone sau gargui pe care îi găsim pe multe din catedralele vestului. Mesajul spectacolului este strict poetic, dar el este evident cuplat cu un alt plan: al socialului. Multe din piese sunt sociale, dar cu două capete. De pilda, e o piesă în care se vorbește despre o o boală foarte răspândită care în ultima instanță este boala societății: cancerul. O piesă se numește „Metastază" și este cea care marchează tot spectacolul.

Și cum încorporați tulnicele?
Tulnicele au un rol dublu. În primul rând ele sunt nişte instrumente pe care se poate cântă o muzică extrem de solemnă. Ele au fost dintotdeauna percepute astfel. Au fost aduse trupe foarte serioase de tulnicari la toate încoronările: Ferdinand, Carol. Asta este o prima justificare. O alta este că sunetul este foarte puternic, dar în acelaşi timp maleabil. Faţă de multe dintre instrumentele contemporane de suflat din alamă, are o căldură aparte pe care acestea nu au cum să o aibă. Sigur, se compară, dar timbrul este în favoarea lemnului. Şi un alt aspect este că este un real spectacol vizual să vezi un tulnicar sau un grup de tulnicărese cum cântă.