Sunt o femeie care vrea mereu atenție și e o prostie să-mi zici că-s nebună

Sunt o femeie care are nevoie de atenţie. Atenție constantă din partea celor dragi.

Nevoia mea de atenție este teoretizată pe forumurile misogine de dating și rubricile cu sfaturi pentru bărbați. Eu sunt genul de persoană care spune „ai zis că mă suni la cinci" și apoi devine o grămadă anxioasă de lacrimi, nesiguranțe și panici. Aproape sunt o reprezentare clinică de nesiguranță, genul care apare pe listele de „51 Traits of Needy Women That Turn Men Off".

Dar nevoia mea de atenție, care, în esență, e o dorință total inconfortabilă de validare, este produsul a ceva mult mai sinistru: tulburarea mea obsesiv-compulsivă. Eu trăiesc cu „Pure O", care e o formă necruțătoare de TOC, deci comportamentul meu este deseori influențat de frici paralizante. Eu reacționez la aceste frici prin antrenarea în comportamente la fel de paralizante. Mi-e frică de moartea neașteptată a celor dragi sau, mai rău, să fiu abandonată de ei fără niciun avertisment.

Deci, decât să mă spăl pe mâini compulsiv sau să verific cu meticulozitate dacă am scos fierul din priză, eu trimit mesaje epuizante: „Ai ajuns? Ești OK? Mă mai iubești?". Iar ușurarea anxietății se întâmplă doar când primesc un răspuns și mai bine, o scrisoare de dragoste sau un gest grandoman. Iar până în punctul ăla, eu rămân o victimă a propriei jeliri obosite și monotone. Eu cerșesc în continuare atenție.

Dar alinarea pe care eu o caut, genul care se materializează într-un mesaj văzut la o anumită oră, sau un semn că persoana e activă sau un răspuns la telefon, niciodată nu se simte pe deplin. Sunt o figură de stil ambulantă: o femeie care nu știe să se distreze. O poveste nebunească și nevrotică despre obsesii, supra-analizarea lucrurilor și lacrimi. Chiar și un meme.

Înainte ca filmul Gone Girl să ajungă la cinema, deja eram la a doua rețetă de antidepresive, trecusem prin hipnoterapie pentru a mă ajuta în rezolvarea dorințelor mele iraționale și am fost descrisă drept „nebună" deseori de către prietenul meu de la momentul respectiv. El m-a diagnosticat din oficiu ca fiind „o pizdă nebună", de parcă era de datoria lui să facă asta, deși nu a fost în stare să vorbească luni la rând după un episod declanșat de o combinație de ciuperci halucinogene, body paint și o excursie de două săptămâni în Thailanda.

Admit că, atunci când amândoi ne-am uitat la filmul Amazing Amy, m-am panicat ca dracu'. Eu nu eram o caricatură de nebunie. Eu eram în rândul oamenilor. Ieșeam la cafea, mă uitam în mod ironic la seriale de reality și aveam un abonament la sală. Eram tunsă și bob, la dracu'. Deși nu am tăiat niciun cauciuc, nu am blocat niciun număr, nu i-am tăiat gâtul lui Neil Patrick Harris, relația mea s-a manifestat în feluri toxice și abuzive.

Poate asta mi-a exacerbat mereu tulburarea: presiunea de a suprima sentimentele. Ruth Bankey descrie asta ca o tulburare de panică resimțită de femei despre și în interiorul sinelui sau cu alte cuvinte, „frica de imaginea isterică". Femeilor nu li se permite să aibă nevoi care par o reasigurare romantică, susținere emoțională și nenumărate titluri ieftine de pe forumurile Reddit, de genul: „ce pot să fac în privința prietenei mele sufocante?".

Dacă cerințele noastre par deplasate, suntem descrise peiorativ: nebune, sufocante și psihopatice. Suntem învățate să ne fie frică, să ne detestăm la fel de mult ca tipii care descriu femeile emoționale ca cel mai groaznic coșmar al bărbaților.

Medicina occidentală se teme de mult timp de feminin și a considerat durerea femeilor și tulburările mintale drept o „nebunie", un diagnostic inevitabil. De parcă femeile sunt făcute dint-o lavă periculoasă care stă să erupă în orice moment, o masă instabilă și isterică, care mocnește. Deși nimănui nu i s-a părut o soluție să mă plesnească cu un vibrator în mijlocul unui atac de panică, reminescențele acestui fel de ethos au rămas, cel puțin așa cum este percepută experiența unei boli mintale la femei.

Chiar și în contextul unei relații abuzive, eu am fost cea care lua măsuri active de a curma nebunia mea aparentă. Deși ieșirile lui erau violente, ale mele erau exigente, în cel mai bun caz hormonale și eu sărăcită de orice raționalitate. Și, totuși, în mod ironic, TOC e genul de boală mintală în care mintea bolnavului e doar pe jumătate nebună: frustrarea se trage din locul dubios în care te simți paralizată de frică, dar în același timp faci mișto de fricile în sine.

E ca și cum ai face ture pe un coridor sau ai căuta semne de avertizare în versuri. Dar în același timp șușotești cât de ridicolă ești în tot procesul ăsta. Tulburarea obsesiv compulsivă aproape că necesită un pic de raționalitate, pretinde de la bolnav să deslușească iraționalitatea fricilor, ca apoi să se deteste pentru că a cedat față de acestea.

E ușor să arăți cu degetul și să presupui că boala mintală e în totalitate individualizată. Ereditară. Ca un obiect second hand uzat. Deși toate astea ar putea fi adevărate, ca o femeie bolnavă mintal, tendința de „nebunie" mereu se simte politică.

Când simt privirea apăsătoare a partenerului meu, un bărbat care urmărește mereu în confuzie și frică fața mea plânsă după o ceartă aprinsă, în care eu aveam așteptări prea mari și nevoie mea m-a acaparat, semnalează descrierea isteriei a lui Martin Charcot de acum mult timp. În 1880, într-o cameră plină de bărbați indiscreți, acolo se afla și el, arătând cu degetul către o femei bolnavă mintal. La asta se rezumă isteria: o femeie într-o angoasă mintală. Emoțională, obosită și copleșită.

În loc să se gândească cum inegalitatea de gen afectează femeia, tot ce intenționa a dovedi isteria este faptul că femeile sunt incapabile emoțional. Cât de ignoranți erau de lucrurile și necazurile vieții cotidiene. Chiar și astăzi, într-o mare de sfaturi misogine și sugestii obosite de auto-ajutor, femeia nevoiașă este disprețuită.

Nu e vorba că atenția este confortabilă pentru mine sau necesară. Nu aș putea să mă bucur de rănile mele și să mă tăvălesc pe podeaua dormitorului iubitului meu într-o piscină de lacrimi… proclamând feminism. Nu mă pot aștepta ca boala mea mintală să respecte standardele feminine.

Mi-ar plăcea libertatea de a-i spune psihologului meu (cu colecția de plante false), aproape cu indignare că „el doar nu mi-a răspuns" sau „doar că a spus că va fi acasă la miezul nopţii."

Sau pur și simplu: „Doar că sunt exigentă în toate modurile în care femeile nu au voie să fie". Fără a simți asta ca pe un scenariu previzibil dintr-o telenovelă de la televizor.

Urmărește-o pe Madison pe Instagram.