Chestii

Ce gafe am făcut, ca refugiat, de când m-am mutat în Marea Britanie

N-am mai fost niciodată într-un mall. De unde să știu că n-ai voie să-ți dai jos pantalonii?
31.5.17
Mohamed ține numărul 14. Fotografie de Liam Duffy.

Mohammed are 19 ani, e din Somalia și locuiește în Londra.

Când locuiam în Somalia, mergeam acasă la un prieten să ne uităm la filme americane. Nu aveam un cinematograf în oraș și el era singurul copil din cartier ai cărui părinți aveau televizor. Cum pe atunci nu știam engleza, nu știam care era firul narativ și nici n-am reținut vreun titlu de film. Îmi concentram, în schimb, atenția asupra mișcărilor și reacțiilor actorilor. Îmi amintesc că cele mai multe erau filme de groază, cu crime și cadavre. Dar nu m-am speriat niciodată, pentru că viața reală mi se părea și mai înspăimântătoare, acolo unde trăiam eu.

Publicitate

Orașul meu nu avea nici teatru. Cred că există un teatru în capitala Somaliei, Mogadishu, dar n-am fost niciodată. Până să ajung în Marea Britanie, filmele alea au fost singurul meu contact cu societatea occidentală. Eram în țară de două săptămâni când asistenta mea socială, Kate, mi-a recomandat să particip la un atelier de dramă care se ținea într-o casă pe care o împart cu alți câțiva tineri refugiați. Kate nu mi-a prea dat de ales, a zis că atelierul era obligatoriu. Mai târziu, am aflat că de fapt voia să mă ajute să mă împrietenesc cu ceilalți băieți din casă.

Mi-a fost greu să joc inițial – abia vorbeam limba, așa că mi-era greu să urmez instrucțiunile. În plus, sunt timid de felul meu. Dar lucrurile s-au schimbat în timp și am câștigat încredere în mine.

Citește și: Singurul astronaut din Siria a ajuns și el refugiat

După trei luni de curs, am pus în scenă o piesă intitulată Dear Home Office, despre experiențele noastre reale de copii nesupravegheați refugiați în Marea Britanie. Primul spectacol a avut loc la Southbank Centre în Londra. Îmi amintesc cum stăteam în backstage și auzeam publicul cum se foiește pe scaune. Eram foarte stresat, dar când am intrat pe scenă, am intrat direct pe modul pilot automat. Bineînțeles că mi-am încurcat replicile de câteva ori – încă fac asta, dar devin mai bun cu fiecare spectacol.

Mohamed. Fotografie de Elham Ehsas.

La sfârșitul verii, am fost invitați la Edinburgh Festival Fringe. Ca să ajungem în Edinburgh din Londra, am mers cu autocarul 11 ore. Ni s-a zis că o să fie o ocazie specială, așa că am apărut în stația de autobuz îmbrăcat la patru ace, în costum și cu papion – toată lumea a râs de mine tot drumul. De unde era să știu? Am vrut să arăt elegant pentru scoțieni!

Lăsând gluma la o parte, Fringe a fost o experiență incredibilă. Atât pentru noi, cât și pentru public, care părea foarte interesat să audă poveștile noastre. Dar unul dintre momentele mele preferate a fost când am participat la un dans scoțian tradițional – un ceilidh. Unul dintre prietenii și colegii mei de trupă e din Afganistan și, în mijlocul dansului scoțian, a pus muzică din țara lui și a început să danseze un dans tradițional afgan. I s-a alăturat toată lumea din cameră, a fost nemaipomenit de frumos.

Mo și Kate reproduc scena din magazinul Primark. Fotografie de Liam Duffy.

De când am sosit în Marea Britanie, am făcut câteva gafe amuzante – pe unele dintre ele le-am introdus și în spectacol. Prima oară când am fost la magazinul Primark, eram stresat pentru că trebuia să cumpăr prea multe lucruri – pantaloni, veste, chestii de băieți. În panica mea, am ales o pereche de blugi enormi. Kate mi-a zis să-i încerc întâi, așa că mi-am dat jos pantalonii ca să-i iau pe mine. Nu mai fusesem niciodată într-un mall, de unde să știu regulile? Îmi era rușine pentru că nici măcar n-o știam bine pe Kate, dar m-am gândit că n-am de ales și trebuie să am încredere în ea. M-am simțit foarte vulnerabil în magazin, dar când joc momentul pe scenă, publicul râde alături de mine și mă simt puternic.

Îmi face bine să-mi amintesc prin câte am trecut și cât de departe am ajuns. Există mulți oameni în lume și unii dintre ei chiar nu înțeleg ce se întâmplă cu refugiații. Cred că e de datoria mea să le povestesc. Sunt bucuros că pot face publicul să înțeleagă că suntem ființe umane. Avem drepturi. Avem nevoie de iubire și de prieteni ca oricine altcineva. Avem nevoie de un viitor, de educație și de un job bun. Nicio ființă umană nu e ilegală.

Nu știu ce se va întâmpla cu mine în viitor. Când eram în Somalia, îmi doream să fiu jurnalist pe sport. Acum vreau să fiu și actor.