TIFF 2019

Filmul ăsta îți arată drama românului plecat la muncă în Spania

Am vorbit cu Marin Mălaicu-Hondrari, scriitorul român a cărui poveste a stat la baza filmului „Parking”, în regia lui Tudor Giurgiu.
6.6.19
parking
Adrian, personajul din Parking. Fotografii din arhiva filmului

Totul a început prin 2011, când Tudor Giurgiu i-a scris că vrea să ecranizeze Apropierea. Era romanul pe care regizorul l-a citit după o cronică scrisă de Mircea Chivu în Dilema Veche. Un pumn de întâmplări care, după opt ani, au dus la proiecția filmului Parking. E un film românesc cu subtitrare în română, pentru că în 90% din el se vorbește spaniolă.

Parking s-a născut din povestea de viață a scriitorului Marin Mălaicu-Hondrari care, timp de cinci ani, a fost paznic de noapte la un parc auto din Cordoba, Spania. S-a dus acolo fără vreun țel, așa cum au cei mai mulți români din milioanele care pleacă peste granițe.

Publicitate

„De altfel, pentru un scriitor, asta e o meserie foarte bună, ai mult timp să scrii, să citești”, îmi spune Mălaicu-Hondrari, în ora de interviu pe care am avut-o la terasa Green Hours.

Dar scriitorul nu se regăsește în personajul Adrian, din film. „E o ficțiune. Viața mea a fost mult diferită”. Parking, lansat acum la Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF), începe lent și continuă ca un preludiu al poveștii de dragoste între Adrian, un poet ajuns paznic la un parc auto în Cordoba, și Maria, o rockeriță aflată în turneu.

Întâi îl cunoști pe Adrian ca pe un white trash european. Stă pe treptele unei rulote albe ponosită ca o cârpă și împușcă șobolanii care îi trec prin față. Bărbatul ăsta nespălat trăiește o viață încetinită de singurătate și căldură, din care nu te aștepți să crească o acțiune cu gangsteri, țipete și dragoste. Parking creează vizual și narativ o lume ușor fantastică prin perspectiva personajului principal. O lume în care conduce destinul și nu alegerea personală, unde frica de ratare e incomensurabil mai mare decât cea de moarte, unde e atât de cald, încât doar muștele care te gâdilă te mai întrerup din melancolie.

Am vorbit cu Marin Mălaicu-Hondrari despre film, literatură și despre ce înseamnă să fii străin printre străini. Te las cu dialogul nostru din care am sărit peste glumele mele de sâmbătă-la-prânz la care Hondrari a făcut față cu grația unui om înțelept.

Publicitate
Tudor Giurgiu

Tudor Giurgiu și actorii

VICE: Cum a fost pentru tine să transformi propriul roman într-un scenariu?
Marin Mălaicu-Hondrari: La început mi-a fost destul de greu, mai ales că era prima experiență ca scenarist și chiar nu știam cu ce se mănâncă. Îmi plac enorm filmele, dar să scrii un scenariu e altceva. Am avut dificultăți până să înțeleg că scenariul nu e de fapt literatură. Din momentul în care cu ajutorul lui Tudor (Giurgiu) am înțeles asta, mi-a fost destul de simplu să fac compromisurile necesare: să elimin personaje sau să introduc scene și personaje noi. Cred că sunt limbaje foarte diferite și toată povestea asta arhicunoscută, războiul între carte și film cu scenariu adaptat după carte, mi se pare falsă.

„Cred că am făcut patru, cinci drafturi cel puțin. A fost de fapt un proiect foarte lung.”

În plus, pentru film, mi se pare chiar plictisitor să urmărești un roman pas cu pas, mai ales propriul tău roman. Eu eram sătul de el deja și a fost mult mai interesant să trec prin el din perspectiva asta.

Poate nu e tocmai ok să te întreb, dar ție îți place filmul?
Normal că răspunsul meu e foarte subiectiv. Dar realmente îmi place și cred că Mihai Smaradache este un Adrian foarte, foarte bun. Dacă ar fi fost să îmi imaginez un actor pentru rolul ăsta, el ar fi fost. Mi se pare că Tudor a făcut o treabă extraordinară la casting. Apoi Belén Cuesta e minunată în rolul Mariei, dar pentru ea a fost totul mai simplu, ea fiind o spanioloaică (e politically correct să îi zici așa?) în rolul unei spanioloaice. Pentru Mihai chiar a trebuit să învețe spaniola, filmul fiind 90% vorbit în spaniolă. E un film românesc cu subtitrare în română.

Publicitate

Personajul principal este un român plecat în Spania care e paznic la un parc auto. Apropo de fenomenul emigrării din România, v-ați propus o temă politică?
Nu. Pentru că nici romanul nu are o temă politică. Sigur că printre rânduri există abordarea aspectului acesta, atât în carte, cât și în film, dar mie nimic nu mi se pare mai aiurea decât să marșezi în mod evident pe o teză. Întotdeauna am preferat estetismul înaintea tezei.

Sigur, vrând, nevrând, personajul principal fiind un emigrant în Spania, nu poți să nu dai peste tema emigrației, mai ales că vorbim de milioane de români care au fost și sunt în situația lui Adrian. Dar nu e tema principală a filmului, în niciun caz. Adrian nu a plecat din România din rațiuni economice. Ca dovadă, nici nu reușește, adică nu-l interesează partea financiară, el trăind mereu la limită.

Tu ești Adrian? Sau pentru tine cum a fost când ai plecat?
Sunt și nu sunt. În roman totuși e multă ficțiune, dar în același timp un adevăr incontestabil că am fost paznic la un parc auto, că l-am cunoscut pe Rafael. Dar e mult diferită viața mea de cea a personajului din roman. Până la urmă vorbim despre o carte de ficțiune.

Când filmam în Cordoba, în Spania, nu m-am văzut nicio clipă pe mine acolo, deși am filmat în locurile unde trăisem. Parcul auto pe care l-ai văzut în film este chiar cel în care am stat și eu, desigur, un pic reconstruit pentru că între timp rulota în care locuiam eu a dispărut și alte lucruri de genul ăsta. Perspectiva mea a fost cu totul diferită. Am fost paznic timp de cinci ani și mă întorceam ca scenarist la filmări. Adică e totuși un salt și pe alocuri experiența a fost chiar copleșitoare.

Publicitate
parking

Maria și Adrian

Cât de importantă a fost plecarea în Spania pentru literatura ta? Te-a ajutat să scrii, te-a inspirat?
Ei, aș fi scris oricum, dar nu Apropierea și nici Cartea tuturor intențiilor. Nu simt însă că a fost o condiție necesară. În cazul meu, cumva, lucrurile s-au întâmplat fără să îmi propun. Nu m-am dus în Spania ca să caut experiențe noi. Doar că odată ajuns acolo au început să se întâmple lucruri. De cele mai multe ori am mers inconștient în niște direcții foarte propice literaturii, care e firul roșu al vieții mele.

Ce a fost pentru tine cel mai greu ca emigrant?
Îți trebuie multă forță să pleci și să reziști. Pe mine m-a salvat obsesia literaturii, pe alții - alte motivații. Mai ales dacă ești un emigrant atipic, cum probabil am fost și eu. Dacă pleci din țară cu un scop foarte clar, nu îți mai este atât de greu pe măsură ce faci pași mici către țelul tău. De exemplu, m-am întâlnit cu mulți români în Spania și toți știau exact ce au de făcut. Unul voia să își facă casă în România, alții trimiteau bani familiei. Toți aveau niște țeluri foarte clare și cred că asta te ajută.

În cazul meu, eu nu prea știam exact ce vreau și nu m-am dumirit decât când am plecat din Spania. Abia după cei cinci ani petrecuți acolo, la întoarcerea în România, am înțeles de ce am plecat. Și asta m-a deosebit și a făcut și ca totul să fie mai greu.

Și cum te-ai simțit în Spania ca român?
Acolo nu interesează pe nimeni că ești tu scriitor și cumva a trebuit să trăiesc o viață dublă. Să fac diverse munci, să culeg măsline și struguri când le era sezonul. Și în același timp să fiu paznicul de noapte. De altfel, pentru un scriitor, asta e o meserie foarte bună, ai mult timp să scrii, să citești.

Publicitate

Dificultatea era exact asta. Să încerc să îi conving pe spanioli că sunt de fapt altcineva decât văd ei, că pot face mai mult. Dar nu cred că mi-a reușit (râde). Cred că tuturor le-am părut un ciudat printre ei și, mai ales, era confuz pentru că nu aveam deloc un comportament de emigrant. Nu mă interesa câți bani câștig, de exemplu.

Ce crezi că îi înfrânge pe românii care pleacă din țară?
Nu știu exact. Câteodată mi se părea că nu îi înfrânge nimic.

Parking

Rulota din film

Pe tine te-a înfrânt străinătatea? Ce te-a făcut să te întorci în țară?
E o poveste destul de ciudată care uite că se leagă din nou de literatură. Eu am plecat în Spania în 2002, în februarie, și m-am întors în 2007, tot în februarie. Cumva rotund. Dar în 2006 eu am început să scriu la Cartea tuturor intențiilor pe care am terminat-o în 2007. Ei, în momentul în care am încheiat cartea, am simțit brusc că eu nu mai am ce căuta acolo. Și așa m-am întors în România.

Sigur, mă duc poate de mai multe ori pe an în Cordoba, unde am stat și unde mi-am făcut prieteni. Îmi place enorm orașul. Dar în acel moment, chiar am simțit că nu mai am ce căuta acolo.

„(Spania) a fost realmente o experiență fără de care nu aș fi fost ce sunt astăzi.”

Vrei ca filmul să fie proiectat în diaspora? Există asta în planurile voastre?
Aici chiar nu știu ce au de gând producătorii, distribuitorii. Dar cu siguranță vor fi proiecții în Spania, fiind filmat în Cordoba și în limba spaniolă. Mie mi-ar plăcea foarte mult să ajungă la românii din Spania, evident. Simt că i-ar ajuta. Eu unul mă simt foarte legat de alți români de acolo și îi înțeleg, dar cumva această înțelegere vine tocmai pe structura mea de scriitor.

Experiența Spaniei te-a schimbat?
Cu siguranță. Nu știu exact cu ce m-a schimbat pe mine, dar știu că mi-a schimbat viața destul de mult. Am scris Apropierea și pe deasupra am început să trăiesc din traduceri. Practic cu asta mă ocup. Și m-a ajutat foarte mult că am învățat spaniola la fața locului, limba vie de pe stradă, ceea ce e extrem de important.

Editor: Iulia Roșu