Povești haioase de la voluntarii celui mai mare festival de film din România

Patru sute de voluntari au contribuit anul acesta pentru ca Festivalul de Film Internațional Transilvania (TIFF) să-și sărbătorească majoratul. O armată de tineri entuziaști, care au însoțit invitații, au montat și demontat, au organizat, au cărat și au făcut tot ce trebuia pentru ca festivalul să fie o experiență faină, ca să mă exprim ca la Cluj, pentru fiecare.

Am vorbit cu câțiva dintre ei despre cele mai savuroase povești pe care le-au avut ca voluntari la cel mai mare festival de film din România, dacă s-au întâlnit cu vedete sau dacă au apucat să vadă filme, ce lecții au tras după toată munca și cu ce i-a ajutat voluntariatul.

VICE: Ce faci la TIFF? Cum ai ajuns de la voluntariat în echipa oficială?
Ioan: Acum fac aceleași lucruri ca atunci când eram voluntar, doar că mai hardcore, să spunem. Ne ocupăm de fiecare locație în parte, ne asigurăm că au apă, aperitive etc. Prima dată am fost voluntar la screening hotshot (relația cu publicul). Trebuia să împarți votul publicului, să scanezi bilete, tot felul de treburi în locație.

Din ce spune lumea, am evoluat foarte mult. Venisem la 15 ani, vorbeam foarte mult, taca-taca, enervam pe toată lumea și săream mereu să ajut. Părinții s-au speriat prima dată, au auzit „Cluj, vai, pleacă cinci sute de kilometri de acasă, ce face copilul nostru?!”. Dar am fost cercetaș înainte și-au zis că dacă mă descurc în pădure, mă descurc și la Cluj.

Ce ai învățat?
Sunt lucruri pe care nu poți să le faci oriunde. Te ajută foarte mult această experiență, când te vei lovi de ea la tine acasă sau în carieră, vei ști să o faci mult mai bine, de la bătut cuie la organizat oameni. TIFF e o poveste completă, cu foarte multă distracție, foarte mulți nervi, dar la finalul zilei toți suntem fericiți.

Ai vreo experiență amuzantă care să fi rămas cu tine după tot timpul ăsta?
O experiență fun și un pic frustrantă a fost chiar anul ăsta, când a trebuit să cărăm niște totemi grei de la Central, să îi împărțim pe locații. Am aflat apoi că nu mai trebuie, că trebuie să îi ducem înapoi.

Mai am o poveste de la Electric Castle, sunt voluntar și acolo, la fel și la Neversea sau Untold. La EC, trebuia să le facem pe plac artiștilor, care au diverse cerințe. Ne-am dus pentru un artist mai mare și i-am luat mâncare multă. Ne-am plimbat prin tot festivalul ăla unde sunt sute de mii de oameni, am stat la toate cozile, am dus mâncarea, am făcut multe drumuri și, la final, ne-am trezit că omul nu s-a atins de ea.

VICE: Ce faci tu la TIFF?
Andrei: Stau la standul cu ziare și reviste, îmi anunț colegii dacă se termină, ofer informații publicului. Prima zi am stat pe sală, trebuia să mă asigur că spectatorii ies pe la ușa de jos.

E primul program de voluntariat unde am fost acceptat. Nu trebuie să explic de ce. A fost o surpriză mare când am fost sunat de la TIFF și am vorbit despre ce pot să fac, în ciuda limitărilor fizice. Am avut parte de sprijin, empatie, înțelegere și toți colegii m-au ajutat.

Ce te-a făcut să vrei să fii voluntar?
Am ales să stau afară pentru că a venit momentul să mă vadă și pe mine lumea. Când eram mai mic, mă deranja când se uitau oamenii fix la mine, când se lipeau cu nasul de geamul troleului sau mă arătau cu degetul pe stradă. Acum mă amuz, e cea mai sănătoasă reacție pe care o am. Eu sunt mulțumit cu mine, sunt orgolios cu ce am realizat, e păcat că nu suntem mai mulți. E și vina noastră, a celor cu probleme, că evităm să ne expunem. Trebuie să mă vezi ca să mă înțelegi, când vin să cer ceva, fie că e o rampă de acces sau un job. Cea mai comună reacție e ca oamenii să te evite, să refuze să te vadă.

Ce reacții ai primit?
Am întâlnit toate reacțiile posibile de-a lungul timpului. Și aici am avut situații amuzante și nu e prima oară când se întâmplă, de exemplu, să vină lumea să îmi dea bani.

Un om în fotoliu rulant, și aș vrea să subliniez asta, nu înseamnă cerșetorie, nu vrea milă. Multora le arătam badge-ul, că lucrez. Eu am privit totul ca pe un job. Am putut să iau parte și la party-uri. Lumea se panichează, crede că dacă sunt în cărucior, sunt de sticlă. De asta sunt aici, să arăt că se poate.

De când ești în cărucior?
Sunt în scaunul cu rotile de o viață. M-am născut la șase luni, a fost o naștere traumatică. Eu am o semiparalizie cerebrală, cel mai grav grad.

Două licee bune din Cluj m-au respins pentru că ba nu aveau clase la parter, ba ziceau că sunt ore dimineața. Am făcut Liceul Greco Catolic. Ei mai avuseseră un caz înaintea mea. Apoi am continuat tot pe Teologie pentru că îmi era un domeniu familiar. De structură, sunt un umanist, îmi place istoria foarte mult, dacă aș fi putut să aleg, aș fi făcut Arheologia.

Ca să termin o facultate, a trebuit să urc patru ani mai multe etaje, fără lift. M-au ajutat frații mei, colegii mei. Dizabilitatea nu e o calitate și, în niciun caz, o scuză. Intelectual vorbind, nu sunt cu nimic diferit față de restul. Am dat un bacalaureat, l-am luat, am terminat o facultate, un master, am fost la fel de implicat ca colegii mei.

Am fost și la Electric la cinci din șase ediții ca spectator. A fost o experiență super tare, știi și tu, cu ploile, muzica, atmosfera de acolo. Și la Untold am fost. Am patru prieteni mai zdraveni, mă iau și mă duc unde vreau eu, în mijlocul distracției.

Lucrezi?
Cea mai mare problemă a mea e că nu am un job. Am un venit care e cel de la stat, și nu e mic, câștig practic mai mult stând acasă decât cei care muncesc. Dacă tot am făcut o facultate, însă, vreau să lucrez. E amuzant când mi se explică mie ce greu e să lucrezi. Asta vreau! Eu mereu am stat printre oameni normali, sănătoși, vreau să am o viață cât se poate de normală.

VICE: Ce faci la TIFF?
Vlad: Sunt la Unirii Open Air. Creăm un cinematograf în aer liber în fiecare zi. Punem scaune, facilităm accesul, împrejmuim zona. Pregătești totul înainte să înceapă și apoi te poți uita, poți bea o bere, dar la final trebuie să strângi. De patru ani sunt în Unirii, în primul an am fost în Iulius Mall. Am apucat chiar să văd filme.

Anul ăsta a fost foarte funny între ghilimele că a plouat o grămadă la deschidere. Atunci vine de obicei cea mai multă lume.

Cum ai ajuns voluntar la TIFF?
A fost al doilea voluntariat pe care l-am făcut. Mama mi-a zis să merg la TIFF că e super fain. În primul an, a fost adunarea voluntarilor înainte de festival, ne-au zis care sunt atribuțiile noastre, care sunt beneficiile. Ne-a spus că, dacă vrem, să scriem o poveste cu ce am făcut pe tură. Din patru sute de voluntari, am fost singurul care a făcut asta. Am scris și că am lucrat puțin, că eram la Iulius Mall și nu aveam multe de făcut. În următorul an, m-au chemat: dacă tot ai zis că ai lucrat puțin, uite cum e în Unirii.

Povești funny?
Acum doi ani a fost Alain Delon invitatul special. De obicei, vedetele vin în Unirii, spun câteva cuvinte, se proiectează un film de-ale lor. Chiar când mergea către ecran, a venit o voluntară și l-a sărutat pe gură.

Ai fost și Voluntarul Anului.
Nu o să uit niciodată. Nu prea știam ce înseamnă. La ultimul party din acel an, pentru voluntari, m-au chemat în față și mi-au dat diploma pe care scria Vlad Prunduș Kino Pavasaris (numele festivalului din Lituania). Nu am dat importanță, am crezut că e parteneriat sau ceva de genul. La final, lituanienele din echipă mi-au spus „Ne vedem la Vilnius”. Eram surprins. Am aflat atunci că Voluntarul anului primea ca premiu să meargă la Vilnius la festival, tot ca voluntar.

VICE: Pe cine ai avut în grijă anul ăsta?
Alexandra: Am avut mai multe ture de invitați. Prima a fost jumătatea de echipă spaniolă de la filmul Parking. Au fost extraordinari, am super bonduit cu ei, oameni super faini. Au vrut să viziteze orașul, i-am dus la salină, la cetățuie.

Am primit apoi juriul de la Romanian Shorts, o tipă directoare de festival, o jurnalistă de film din Serbia și un critic de film din China. Am avut și o masă rotundă cu legăturile dintre filmul românesc și cel chinezesc de-a lungul timpului, foarte interesant. Au mai fost câțiva dintre chinezii invitați în grija mea. Unul dintre ei a fost restauratorul peliculei Zeița, proiectată în Cine-Concert, și altul - regizorul filmului Ghost in the mountains.

Ceva ce ți-a rămas puternic în minte?
La un moment a trebuit să sincronizez subtitrarea în română la un film coreean în direct, care nu mai avea nicio altă subtitrare. Tu vezi replicile și anterioare, și următoarele, și te poți orienta în context. A mers mai ok decât mă așteptam, m-au mai ajutat și niște interpreți coreeni. De atunci am zis „I can do anything!”.

În primul an de îngereală, am nimerit un invitat japonez care nu știa engleză. Așa de impresionată am fost de el pentru că, în fiecare zi de festival, se îmbrăca la costum. Una dintre atribuțiile noastre e să le facem cunoștință între ei - un alt invitat, lejer, în pantaloni scurți, l-a întrebat de ce face asta, că e cald. Japonezul i-a zis în engleza lui, mai cu semne, mai cu vorbe: „eu mă îmbrac în costum ca să îmi arăt respectul pentru acest festival”.

Îți cer să-i duci în cluburi, la băut?
Nu am prea avut party people de-a lungul timpului. S-au mulțumit cu petrecerile de la TIFF, nu a trebuit să îi duc prin cluburi. Au fost easy to handle.

Păstrezi legătura cu ei apoi?
Uneori, da. Anul trecut am fost îngeraș pentru un regizor și un actor iranian, cu care mă întâlnisem cu un an înainte. Nu îi fusesem îngeraș, venise cu un film în competiție, al doilea an a venit ca actor, și-a amintit de mine. Sau cu japonezul de care vorbeam încă păstrez legătura.

Filme vezi?
Ca îngeraș nu prea apuc să văd filme. Când eram la subtitrări, locuiam în cinema, vedeam peste 40 de filme pe festival. Acum, cunosc oameni super faini, am discuții interesante, merg la petreceri, învăț foarte multe de la invitații de care am grijă.

VICE: Ce faci ca îngeraș la TIFF?
Ana: O perioadă lungă am fost cu invitații din trupe și evenimente speciale. Anul ăsta am avut regizori și actori din competiție, câțiva turci și câțiva ciprioți. La TIFF, e foarte fain că organizatorii ascultă pe fiecare ce dorește - vrei mai mult regizori, să înveți despre filme, vrei trupe, vrei actori, vrei o anumită țară care te interesează. Dacă nouă ne place, se simt și invitații bine.

Vreo întâmplare memorabilă cu invitații?
A fost la TIFF acum câțiva ani un spectacol cu niște cai imenși, gonflabili, făcut de o trupă din Franța. M-am înțeles foarte bine cu ei. Am fost cu ei în Piața Unirii, apoi la Bonțida, la spectacol. Au băut un vin, două, plecăm de acolo, le-am zis să își ia tot. La jumătatea drumului de la Bonțida la Cluj îmi zic: „ne-am uitat caii!”. Erau niște ditamai geamantanele.

Am mai stat până dimineața cu câte unii, ei vin, au soundcheck, concert și pleacă a doua zi. Vor să profite de singura noapte în care stau, trebuia să le găsesc petreceri așa că ajungeam să stau cu ei până dimineață. A mai fost o trupă din Franța cu care m-am plimbat până la răsărit.

Cu unii chiar am păstrat legătura apoi. Cei cu caii au venit apoi la festivalul de teatru de la Sibiu, mi-au scris, ne-am întâlnit. Rămân conexiuni, chiar dacă sunt foarte scurte întâlnirile.

Ai avut vreodată probleme cu invitații?
Nu prea. Nu i-am pierdut niciodată, au ajuns mereu la Q&A, la concert, la proiecție. Mereu te găsești cu ei.

Dar cu colegii?
Noi mergem cu mașinile alea luxoase să luăm invitații de la aeroport, e o plăcere, șoferii sunt la patru ace. M-am înțeles bine cu șoferii mereu, lucrăm mult împreună. Mai la începutul TIFF-ului, a fost o petrecere la finalul festivalului pentru voluntari, echipă, staff. Au venit fără costume și nu i-am recunoscut.