Tipul ăsta adună pozele penibile pe care noi toți le-am pus pe net

Din când în când, îmi place să mă uit pe contul meu defunct de Photobucket, ca să-mi reamintesc ce penal eram pe vremuri. Printre momentele mele de glorie vanitoasă, în care editam imagini, se numără și negative cu converșii mei și selfie-uri penibile folosite ca să scot rating pe comunitățile LiveJournal.

Majoritatea le-am făcut cu aparatul meu foto Canon Powershot S230 de 3,2 megapixeli, când mă plictiseam în weekenduri sau după școală. În perioada ultimei mele imagini postate, de prin 2008, mă preocupam de o serie de fotografii jenante din liceu care implica fete tatuate, cu măști de gaz și furouri și din când în când o imagine macro cu o floare.

Acum reflectez asupra acestor imagini oripilante deoarece tipul ăla de fotografie „proastă" personală este exact ce caut acum. Doug Battenhausen trolează de vreo cinci ani conturi de stocare imagini, de mult apuse, linkuri putrezite și poate conturi adolescentine de Myspace, strângând o colecție glorioasă dar deprimantă de fotografii. Am reușit să stau de vorbă cu Doug despre ce anume îl atrage la aceste imagini și cum evoluția calității fotografiei personale i-a îngreunat căutările acestor bijuterii postate pe blogul lui.

VICE: Cum ai ajuns să înființezi blogul Internet History?
Doug: Am început să postez de pe la sfârșitul lui 2010, fotografii descoperite. La momentul respectiv, credeam că nu prea am ce să mai văd pe internet, acre nu găseam de unul singur. Un prieten și cu mine obișnuiam să ne trimitem linkuri cu chestii ciudate sau deprimante, pe care le găseam pe internet, când ne plictiseam la muncă. Astfel, mi-am dat seama că ăsta e genul de conținut pe care mi-ar plăcea să-l pun pe blog.

Unde găsești fotografiile?
Multe dintre fotografii le-am găsit pe un site intitulat Webshots, care e mort acum și era un fel de cimitir de imagini. Nicio persoană care posta pe site-ul ăla nu a mai intrat de ani de zile și cred că niște tineri s-au folosit de el pe post de site gazdă pentru fotografiile lor de pe MySpace, deci e un loc fantastic de conturi abandonate cu imagini. De când s-a șters site-ul ăla, am găsit imagini în principal pe Photobucket și Flickr. Ocazional, mai găsesc și pe alte site-uri gazdă și bloguri care nu am mai fost actualizate de mult timp.

Fotografiile astea sunt toate din America?
Fotografiile sunt de peste tot. Câteodată găsesc conturi din Europa și Japonia, dar sper că nu există vreo diferență sesizabilă. Am găsit un site de poze din Republica Cehă, care câteodată e interesantă, dar fotografiile postate de mine sunt tipic americane.

Majoritatea par trashy… e ăsta un aspect intenționat? Tu curatoriezi secțiuni precum „fete albe dansând", care mă fac să cred că așa e.
Când am început prima oară, majoritatea fotografiilor postate erau destul de trashy: keguri de bere în subsoluri infecte, adolescenți beți morți mâzgăliți pe față… chestii de genul. Însă m-am plictisit destul de repede de genul ăsta. În 2011, am scos o revistă de 32 de pagini, intitulată Strangers Playing Beer Pong, care era un album cu 70 de imagini și asta a pus capac la fotografiile cu oameni care beau în locuri publice.

Colecția Americana a rezultat din ce-a mai rămas, după ce m-am plictisit de pozele cu petrecăreți. Aparent, majoritatea celor care fac petreceri în subsol, aveau conexiuni la internet și își permiteau camere digitale de trei sute de dolari, erau americanii albi din clasa mijlocie. Au mai rămas fotografiile cu mașini, fast food, baluri de liceu, petreceri în pijamale, boboci de facultate, malluri și curți. Ce fotografiază copii albi din clasa mijlocie americană atunci când se plictisesc e mult mai interesant pentru mine decât fotografiile de la beție.

Cum decizi ce poze să postezi?
Cu toată seriozitatea, caut un substrat de tristețe. Aceste imagini mă deprimă, dar într-un fel bun și nu sunt sigur dacă are sens asta. Poate e ceva legat de nostalgie și abandon și faptul că pentru mine, multe dintre imagini sunt al dracului de triste.

Îmi place să vizualizez cum spectatorul ideal al blogului Internet History scrolează pe telefon, singur și beat într-un bar obosit. Ălea sunt singurele momentele când simt că pot consuma cum trebuie conținutul ăsta.

Ce părere ai despre evoluția fotografiilor personale în contrast cu cele de prin 2000?
Mi se pare că e din ce în ce mai bună calitatea camerelor foto de telefoane, dar fotografiile în sine devin mai sterile și mai puțin intime. Eu cred că are multă legătură și cu editarea de pe telefon, unde poți corecta multe greșeli înainte să uploadezi poza (cu filtru sepia) pe Instagram, care e link-uit la Facebook, unde o ai pe mama ta la prieteni și nu vrei să te vadă fumând.

Acum, fotografiile tale arată mai bine, dar încerci să pară vintage și îți pasă mai mult cine le vede, cum ar fi părinții tăi sau potențiali angajatori. Pe atunci, asta nu era o problemă, pentru că aveai o cameră de rahat, părinții nu știau să folosească internetul și lumea din mediul online te știa doar după poreclă.

Multe dintre imaginile pe care le găsești au o alură de nihilism și absurditate. Te întrebi vreodată cine le-a făcut și cum s-ar simți să le regăsească pe blogul tău?
În general, nu știu nimic despre oamenii care au făcut pozele astea, în afară de ce denotă imaginile, dar mereu mă întreb cine sunt și cu ce se ocupă acum. Dacă ar exista vreodată o șansă să aflu mai multe despre fotograf, aș căuta pe google. De exemplu, îmi vin în minte două cazuri interesante: am descoperit contul de Flickr al unui bărbat care a fost omorât într-un depozit abandonat, dintr-un oraș din statul Virginia de Vest și un alt cont de Flickr al unei femei care acum e la închisoare pentru spargerea și incendierea casei vecinului. Însă, de obicei, singurele lucruri interesante pe care le aflu sunt că au scris un articol în ziarul facultății.

Tot proiectul îmi aduce aminte de seria lui Penelope Umbrico, Sunset Portraits și cea a lui Eric Oglander, Craigslist Mirrors. Ce părere ai despre ele și descoperirea zeitgeistului în imagini?
Cel mai aproape de proiectele Sunset Portraits sau Craiglist Mirrors a fost revista menționată mai devreme, Strangers Playing Beer Pong, care conținea 32 de pagini cu imagini trase la xerox, cu străini care jucau beer pong. Am trimis una unui prieten care nu-și imaginea că titlul e la propriu. Ea mi-a scris și mi-a spus de ce i se pare că proiectele precum Sunset și Craigslist Mirrors sunt interesante. Sper ca și arhiva Internet History sunt interesante: „E un element folositor să vezi un conținut mare cu același lucru."

Cât crezi că o să meargă blogul?
Nu m-aș fi așteptat ca Internet History să mai există până acum, deci cine știe? Probabil cât timp o să mă plictisesc în continuare la job.