Cât de mult se schimbă teroriștii dacă-i obligi să-și întâlnească victimele?

Gatot Indro Suranto șchiopătează – unul dintre semnele vizibile ale atacurilor cu bombă care au avut loc în 2002 în Bali și care au omorât 200 de oameni și au rănit 209, mulți dintre ei indonezieni. Dar el poartă și răni sufletești, mai adânci, care încă nu s-au vindecat.

„Eram pe motor când a fost detonată bomba”, mi-a spus Gatot. „Încerc să mă împac cu situația, dar câteodată încă mai simt efectele traumei.”

L-am întâlnit pe Gatot în cadrul unei întâlniri organizate de Agenția Națională Antiterorism a Indoneziei (BNPT), care a adus laolaltă victimele terorismului și foști teroriști condamnați. BNPT mi-a spus că scopul întâlnirii a fost de a crea un spațiu sigur în care ambele tabere să poată discuta cu guvernul despre drepturile lor și accesul la ajutorul oferit de stat.

Dar a fost și o modalitate de a ajuta pe toată lumea să treacă peste ce s-a întâmplat – oferindu-le o șansă de a se vedea unii pe ceilalți față în față și de a-și înfrunta temerile îngropate adânc.

„Este prima dată când organizăm o întâlnire între foști teroriști condamnați și victimele atacurilor teroriste din Indonezia”, a declarat Comisarul General Suhardi Alius, directorul BNPT, în deschiderea evenimentului. „Este, probabil, prima întâlnire de acest gen din lume.”

Totuși, Gatot părea agitat în timp ce se așeza la locul lui, poziționat lângă intrarea în camera de conferințe a hotelului Borobudur din Jakarta Centrală. L-am întrebat dacă avea resentimente față de oricare dintre cei 124 de teroriști condamnați care se aflau în aceeași sală cu el. Până la urmă, câțiva chiar au fost membri ai grupării teroriste din spatele atacului care aproape l-a ucis.

Gatot mi-a spus că a preferat să aleagă pacea. Astăzi este voluntar la Yasana Isana Dewata, o fundație care le ajută pe victimele terorismului și promovează pacea.

„Am venit aici ca să lupt pentru drepturile victimelor”, mi-a spus Gatot. „De la incident încoace, guvernul nu și-a îndreptat atenția asupra noastră.”

Mai sunt alte 50 de victime în sală. Multe dintre ele se chinuie să găsească ajutorul de care au nevoie pentru a depăși atacurile. Gatot trecea pe lângă Paddy’s Pub și Sari Club, când o dubă încărcată cu explozibil a fost detonată în stradă.

Cioburi de sticlă i-au secerat corpul. Personalul medical a avut nevoie de șase săptămâni pentru a-i scoate toate bucățile de sticlă din corp și plămâni. Ceilalți supraviețuitori internați în spital îl strigau „Gatot Kaca”, o glumă care semnifică atât numele unui personaj mitic japonez, cât și o referință la sticla încastrată în pielea lui („kaca” înseamnă sticlă). El are și astăzi o cicatrice adâncă pe brațul stâng.

Chusnul Chotimah a fost rănită în același atac. A suferit arsuri pe corp, arsuri pentru care necesită tratament și în ziua de astăzi. Dar ea nu a putut să primească ajutor de la Ministerul Sănătății pentru a acoperi costurile. Încă le plătește din propriul buzunar, deși guvernul promite c-o va ajuta.

„Am primit o Kartu Indonesia Sehat (KIS) de la [președintele] Jokowi”, mi-a spus Chusnul, făcând referință la un card de sănătate emis de guvern. „Dar spitalele au respins cardul pentru că asigurarea nu acoperă tratamentul meu.”

Vivi Normasari a supraviețuit unui atac terorist un an mai târziu, în 2003, în incinta hotelului JW Marriott din Jakarta. Tratamentul lui Vivi trebuia să fie acoperit de Agenția pentru Protejarea Martorilor și a Victimelor (LPSK), dar acest lucru nu s-a întâmplat. În prezent există peste o mie de victime ale terorismului în Indonezia, dar LPSK a oferit ajutor doar unui număr de 49 de persoane. Ceilalți nu au reușit să acceseze cele promise de la guvern, inclusiv ajutor medical, reabilitare psihologică și psihosocială, și sume compensatorii.

„Încă implorăm LPSK să implementeze legile deja existente”, a spus Vivi.

Au fost prezenți și cel puțin 124 de foști teroriști. Am observat foști membri ai Jeemah Ansharut Tauhid (JAT) din Solo, Java Centrală, luptători care au participat în conflictele din Ambon și Poso, și membri ai rețelei teroriste regionale Jemaah Islamiyah (JI) – gruparea din spatele bombardamentelor din Bali, din 2002, considerată responsabilă și pentru alte atacuri precum cele de la JW Mariott.

Zumirin, pus sub arest pentru rolul său în furtul unei CIMV Niaga în Medan, voia să finanțeze activitățile JI. El s-a plâns că guvernul nu i-a oferit niciodată ajutor după ce a fost eliberat din închisoare. Astăzi, lucrează ca pescar și trăiește într-un oraș mic numit Tanjung Balai, situat la aproape 200 de kilometri sud de Medan. A pierdut totul cât timp a fost după gratii.

„Toate bunurile mele și toți banii au dispărut cât timp am fost închis”, mi-a spus Zumirin. Tremura în timp ce vorbea cu mine. „Motocicleta, pompa de apă, chiar și antena TV. Acum că sunt liber, nu mai am nimic. Trebuie să încep de la zero.”

Zumirin mi-a spus că guvernul central are cele mai bune intenții atunci când vine vorba să sprijine reabilitarea foștilor teroriști. Dar în provincie, în zonele în care locuiesc mulți dintre ei, guvernelor locale nu le pasă.

„Guvernul central ar trebui să educe guvernele locale”, mi-a spus Zumirin, tată a trei copii. „Suntem în continuare discriminați. Guvernul regional nu pare să creadă că ne-am schimbat. Unii dintre prietenii mei nici nu au acte de identitate pentru că guvernul regional ne consideră în continuare pe toți o amenințare.”

Nanang Zuhud, un fost terorist implicat în conflictele dogmatice din Poso și Ambon, mi-a spus că și foștii militanți au fost victime. Spune că a căzut victimă combinației dintre presiunile provocate de sărăcie și îndoctrinarea făcută de preoții radicalizați.

„Eram îngrijitor la moschee înainte de asta”, le-a spus Nanang celor prezenți în sală. „În calitate de musulman, am fost trist să aud că frații mei erau asupriți în Ambon și Poso. Așa că atunci când un ustad a început să propovăduiască despre asta, am fost motivat să iau inițiativă.”

Nanang mi-a spus că și-a ispășit pedeapsa, cei cinci ani și jumătate de închisoare. Tot ce vrea acum e să meargă mai departe, dar eticheta „fost combatant” continuă să-l urmărească precum un nor negru. A refuzat să stea de vorbă cu mine pentru că multe dintre posturile și publicațiile de știri se comportă de parcă el încă mai este un terorist. Poate că ăsta e și motivul pentru care unii teroriști se întorc la vechea lor viață după ce sunt eliberați.

Evenimentul se presupunea a fi un pas măreț înainte în ceea ce privește eforturile antiterorism ale Indoneziei, dar, la sfârșitul întâlnirii, victimele prezente mi-au spus că s-au simțit neglijate. Au existat multe plângeri din partea foștilor teroriști, însă scuzele au lipsit. Și nu a existat nicio încercare a guvernului de a a încuraja un sentiment de împăcare.

Multe dintre eforturile antiterorism întreprinse de Indonezia sunt, la bază, întâlniri ceremoniale, a spus Muhammad Najib Azca, un cercetător de la Institutul de Cercetare în Științe Sociale din Amsterdam, care studiază programele de de-radicalizare. Evenimentul a stârnit atenția presei, dar nu a făcut prea multe pentru a-i ajuta pe supraviețuitorii atacurilor sau pentru a-i preveni pe foștii teroriști să fie din nou radicalizați.

„Unele agenții guvernamentale lucrează într-adevăr cu ONG-uri, dar evenimentul ceremonial a făcut parte din strategia lor”, mi-a spus Najib. „Trebuie să luăm inițiativă pentru a ajunge la baza problemei. Oamenii ăștia sunt acolo, afară, și nu beneficiază de ajutor din partea guvernului.”

Și apoi mai sunt și oamenii care n-au fost prezenți în sală. Încă mai sunt o mulțime de teroriști în închisoare sau în libertate, care cred în lucrurile care i-au aruncat în pușcărie, a explicat Ridlwan Habib, un analist al terorismului de la Universitatea din Indonezia.

„Cred că cei care vor să se întâlnească cu victimele sunt cei împăcați cu asta (cu programele de de-radicalizare)”, a spus Ridlwan. „Vor să arate că pacea este importantă. Dar nu cred că asta este o strategie importantă pentru combaterea terorismului în Indonezia. Cei care nu sunt dispuși să accepte asta constituie adevărata problemă.”

L-am abordat pe Ahmad Sofyan la finalul evenimentului. Ahmad este un fost luptător în Poso – un conflict dogmatic sângeros care a continuat, într-o formă sau alta, până anul trecut. Oare ce părere a avut despre eveniment?, m-am întrebat. Să-i ajute pe alții ca ei să întoarcă spatele războiului?

Ahmad mi-a spus că a fost util pentru foștii teroriști să fie în aceeași sală cu unele dintre victime. Nu a fost un eveniment perfect, dar ar putea avea un impact cu efecte pe termen lung.

„Cel puțin putem să rămânem cu ceva de pe urma acestui eveniment – cum să ne combinăm forțele pentru a combate terorismul”, mi-a spus Ahmad.