istorie

Ultimii sclavi de culoare din America, despre care nu știa nimeni

La mai bine de o sută de ani de la Proclamarea de Emancipare, mai existau oameni de culoare în sudul Statelor Unite, care habar n-aveau că sunt liberi. Oamenii ăștia erau torturați violent și violați.
2.3.18
Afroamericani, ajutoare la fermă, „tăind bumbacu’” sub soarele aprig din Delta Râului Mississippi. Fotografie de Nathan Benn/Corbis via Getty Images

Experta în istorie și genealogie Antoinette Harrell a descoperit cazuri de afroamericani care încă mai trăiau ca sclavi la o sută de ani de la semnarea Proclamației de Emancipare. Femeia în vârstă de 57 de ani din Louisiana și-a dedicat mai mult de 20 de ani din viață cercetării muncii în servitute. Așa a descoperit povești dureroase în state sudice precum Louisiana, Mississippi, Arkansas și Florida. De-a lungul unei serii de interviuri, i-a relatat lui Justin Fornal cum a devenit expertă în sclavia modernă din Statele Unite.

Publicitate

Mama mi-a vorbit mereu despre istoria familiei și despre rudele care au murit. Nu știa nici ea chiar toate poveștile, așa că uneori le spunea pe aceleași, din nou și din nou. De fiecare dată când repeta o poveste, simțeam că încerca să-mi transmită un mesaj. Era ca și cum încerca să-mi spună că dacă vreau să aflu mai multe despre cine suntem, trebuie să sap mai adânc.

Știam că familia noastră fusese odinioară în sclavie în Louisiana. În 1994 am început să cercetez dosarele istorice și publice. Mi-am găsit strămoșii într-un inventar din 1853, în propretatea lui Benjamin și Celia Bankston Richardson. Trecuți la catastif alături de alte proprietăți personale, printre care linguri, furculițe, porci, vaci și o canapea se aflau stră-stră-străbunicii mei, Thomas și Carrie Richardson.

Carrie și fiul ei Thomas fuseseră evaluați la 1.100 de dolari. M-am schimbat, după ce am văzut valoarea estimată a strămoșului meu scrisă pe o bucată de hârtie. Mi-a și dat direcție în viață. A fost teribil de dureros dar trebuia să aflu mai multe. Ce-au făcut după Emanciparea din 1853? Unde s-au dus? Am dat de urma unor contracte de eliberare din partea familiei Harrell, care demonstra că au fost agricultori. A început să se ducă vorba prin New Orleans că mă folosesc de genealogie ca să unesc punctele unei istorii pierdute. N-a trecut mult timp până când au apărut cererile de la oameni, să vin să vorbesc despre cum îmi descopăr istoria familiei – pentru ca și ei să poată facă, la rândul lor, același lucru. A devenit șansa mea să aflu mai multe despre cine suntem și de unde venim, ca urmași ai unor oameni ținuți în sclavie. Era șansa să aflu o istorie care nu ni se predase niciodată la școală.

Antoinette Harrell

Singurul aspect care părea să fie o certitudine era că sclavagismul s-a încheiat odată cu aprobarea Proclamației de Emancipare în 1863. Dar nici măcar asta nu s-a dovedit adevărat până la capăt.

Într-o zi, o femeie care știa cu ce mă ocup m-a abordat și mi-a zis: „Antoinette, eu știu un grup de oameni care n-au fost eliberați până în anii 1950.” M-a invitat la ea acasă, unde am cunoscut vreo 20 de oameni, care munciseră toți pe Plantația Waterford Plantation, în Parohia St. Charles din Louisiana. Mi-au spus că lucraseră la câmp mai toată viața. Într-un fel sau altul, ajunseseră datornicii proprietarului plantației și nu li se permisese să plece de pe proprietate. Situația i-a obligat să-și trăiască viețile ca sclavi în secolul XX. La finalul recoltei, când au încercat să regleze conturile cu proprietarului, li se spunea că au rămas în continuare pe roșu și că trebuie să mai încerce și anul următor. Cu fiecare an care trecea, muncitorii se afundau și mai tare în datorii. Unii dintre oamenii ăștia au fost legați de pământul ăla până prin anii 1960.

Publicitate

Nu-mi venea să cred ce auzeam. Cel mai tare m-a șocat frica lor. Am văzut-o în repetate rânduri: oamenilor le era frică să-și facă auzite poveștile. Le era frică să-mi dea mie informațiile astea, chiar și în spatele ușilor închise, la zeci de ani mai târziu. Credeau că ar putea, cumva, să fie trimiși înapoi pe o plantație care nici nu mai funcționa. Aveam să înțeleg că oamenilor le e frică să-și spună poveștile, pentru că în sud multe dintre acele familii albe care deținuseră respectivele plantații erau în continuare în guvernul local și conduceau afacerile mari. Încă dețin puterea. Deci cei sărmani și nedreptățiți chiar nu prea au unde să împărtășească aceste nedreptăți, fără să se teamă de niște repercusiuni uriașe. Pentru majoritatea oamenilor, chiar nu merită riscul. Așa că, din păcate, majoritatea situațiilor de genul ăsta rămân neraportate.

La șase luni după acea întâlnire, țineam o prelegere despre genealogie și despăgubiri în Amite, Louisiana, când am cunoscut-o pe Mae Louise Walls Miller. Mae a intrat în sală după ce se terminase prelegerea și a cerut să vorbească cu mine. A venit la mine, m-a privit în ochi și-a afirmat: „Eu nu mi-am câștigat libertatea până-n 1963.”

Tatăl lui Mae, Cain Wall, și-a pierdut pământul semnând un contract pe care nu putea să-l citească și care a pecetluit soarta întregii sale familii. Când era mică, Mae nu știa că situația familiei ei e diferită de a oricărei alta. Familia nu avea televizor, așa că Mae a presupus pur și simplu că toată lumea trăiește ca ea, frații și surorile ei. Nu aveau voie să iasă de pe proprietate și erau supuși periodic la bătăi din partea moșierilor. Când Mae s-a făcut un pic mai mare, i s-a spus să vină să muncească în clădirea principală, cu mama ei. Aici era violată de orice bărbat se afla prin preajmă. De cele mai multe ori, ea și mama ei erau violate cot la cot.

Publicitate

Tatăl ei, Cain, n-a mai putut suporta suferința și a încercat să fugă singur de pe moșie, în toiul nopții. Planul său era să se înroleze în armată și să fie postat undeva departe. Dar apoi a fost cules de niște oameni care au susținut că o să-l ajute. În schimb, l-au dus direct înapoi la fermă, unde a fost bătut cu bestialitate în fața familiei lui.

Când Mae avea vreo 14 ani, s-a hotărât că nu se mai duce la casă. Familia ei s-a rugat de ea, pentru că aveau să fie pedepsiți cu toții pentru asta. Mae a refuzat și i-a răspuns obraznic soției proprietarului fermei, când aceasta i-a spus să muncească. Temându-se că Mae ar putea fi ucisă de proprietari, Cain și-a bătut propria fiică până la sânge, în speranța că așa o s-o salveze. În seara aceea, încă plină de sânge, Mae a fugit prin pădure. Se ascundea în boscheții de pe marginea drumului, când a trecut pe lângă ea o familie, într-o căruță trasă de un catâr. Doamna din căruță a văzut că se mișca ceva în tufiș. S-a dat jos și a găsit-o pe Mae plângând, însângerată și terifiată. Acea familie de albi a luat-o acasă și i-au salvat și pe ceilalți membri ai familiei Wall în aceeași noapte.

Poveștile astea sunt mai răspândite decât ai crede. Au existat și imigranți polonezi, unguri, italieni, precum și de alte naționalități, captivi în astfel de situații în sudul Statelor Unite. Dar vasta majoritate a sclavilor din secolul XX erau de origine africană.

Când am cunoscut-o pe Mae, tatăl ei, Cain, încă mai trăia. Avea 107 ani, dar mintea îi era încă incredibil de agilă. Am stat de câteva ori cu Mae și cu ceilalți copii ai săi. A fost un catharsis brutal pentru ei să vorbească despre ce s-a întâmplat la fermă. N-o să uit niciodată privirea din ochii lor, când vorbea vreunul despre o oroare pe care a îndurat-o. Era clar că nu-și mai împărtășiseră niciodată între ei poveștile individuale. Era ceva lăsat în trecut, deci n-a existat niciodată vreun motiv să amintească de ele. Într-o zi Cain se uita la televizor, iar în emisiune apărea un bărbat alb, cu părul neobișnuit de alb. Probabil că felul în care arăta i-a amintit lui Cain de ceva de la fermă. Cain credea că, pentru că-mi spusese mie ce s-a întâmplat la fermă, tipul de la televizor avea să vină la el acasă și să-l târască înapoi. Recuperarea amintirilor reprimate l-a supărat atât de tare, încât a ajuns la spital. Pentru o perioadă după asta, familia nu m-a mai primit.

Dar eu și Mae am devenit bune prietene și țineam prelegeri împreună. Avea din copilărie niște ticuri neobișnuite. Uneori, când eram la un eveniment cu mâncare gratuită, nu se putea opri din mâncat. Mi-a spus că era din cauza anilor în care habar n-avea când o să mai mănânce. Mai existau momente când trebuia să se descalțe. Crescuse desculță și spunea că uneori o jenează la picioare să poarte pantofi. Nuanțele sindromului de stres posttraumatic de care suferea Mae, pentru că fusese crescută în sclavie, mi-au arătat niște indicii despre cum trebuie să fi arătat viața multora dintre strămoșii noștri, ținuți în astfel de condiții inumane.

Mae a murit în 2014. A fost un spirit frumos, neînfricat, și a lăsat în urmă un gol uriaș. Mă bucur că fratele ei Arthur a continuat să spună povestea familiei Wall. Oamenii care au auzit poveștile astea spuneau adeseori: „Trebuia să vă fi dus la poliție.” „Trebuia să fugiți mai devreme.” Dar terenurile alea sunt nesfârșite. Plantațiile astea sunt o țară în sine. Proprietatea se întinde de unde nu vezi până unde un vezi. Chiar dac-ai putea să fugi, unde să te duci? La cine să te duci?

Publicitate

Dacă cred că familia lui Mae a fost ultima eliberată? Nu. Sclavagismul va continua să se redefinească pentru afroamericani mulți ani de-acum înainte. Conducta școală-închisoare și penitenciarele private sunt doar câteva dintre noile moduri de a garanta că persoanele de culoare asigură muncă gratis pentru sistem, în general. Cu toate astea, mai cred și că există în continuare familii africane legate de ferme din sud în cel mai antebelic sens al expresiei. Dacă nu investigăm și nu scoatem la lumină cum a continuat tacit sclavagismul, s-ar putea întâmpla din nou.

Antoinette Harrell

M-am întors de mai multe ori la proprietatea unde au fost ținuți captivi Mae și familia ei. Nu mai e mare lucru din ferma de odinioară.

Într-o zi, am mers cu Mae adânc în inima pădurii, ca să văd vechiul pârâu verde despre care vorbea mereu. Peticul ăla soios de apă în care se pișau și se căcau vacile era aceeași apă pe care-o beau și în care se îmbăiau Mae și familia ei. Am stat împreună acolo și ne-am uitat la apă, iar ce-a spus Mae mi-a rămas pentru totdeauna întipărit în suflet.

„Ți-am spus povestea mea, pentru că în inima mea nu există frică. Ce poate să-mi mai facă mie vreo persoană în viață? Nu mi se mai poate face nimic din ceea ce nu mi s-a făcut deja.”