Cum au ajuns extremiștii de dreapta să se dea drept jurnaliști ca să atace oameni

Agitatorii de extremă dreapta devin din ce în ce mai mult „reporteri” a căror țintă e presa.

|
14 Martie 2018, 5:00am

„Tommy Robinson” raportează pentru Rebel Media la o demonstrație a Alianței Football Lads (Guy Corbishley / Alamy Stock Photo)

Într-un reportaj video recent de la un miting anti-refugiați din Germania, fostul organizator EDL Tommy Robinson a dat acuzator din mână către un grup de jurnaliști.

„Sunteți toți din mass media mainstream? Toți sunteți vinovați!”, a spus el, cu un microfon branduit cu Rebel Media la gură. „Toți sunteți vinovați de ceea ce se-ntâmplă în Europa. Voi ați făcut asta. Ați ascuns adevărul și etichetați oamenii pe nedrept, îi faceți fasciști, naziști, rasiști. Toți aveți mâinile pătate cu sânge.”

Reportajul era din Cottbus, un oraș din nord-estul Germaniei cu circa 100 000 de locuitori, unde au rămas 3 400 de refugiați sirieni în ultimii doi ani. La începutul anului, orașul a fost zguduit de violențe între refugiați și localnici: pe 1 ianuarie, niște tineri germani au pătruns prin efracție într-o clădire care adăpostea refugiați și au bătut niște afgani. Pe 17, un sirian a tăiat un puști localnic de 16 ani pe față cu cuțitul. Apoi, un sirian de 15 ani și tatăl său au fost rugați să plece din oraș, după ce adolescentul a fost implicat într-un atac cu cuțitul, în fața unui centru comercial. Orașul a interzis temporar primirea de noi refugiați și a devenit punctul central de atenție al protestatarilor din extrema dreaptă și stângă, pe tema drepturilor refugiaților.

Reportajul lui Robinson – pe numele lui adevărat Stephen Yaxley-Lennon – nu-ți spune prea multe despre toate astea. În schimb, bărbatul se plimbă în jurul găștii de jurnaliști de la proteste și îi întreabă dacă ar descrie marșul ca unul de extrema dreaptă și repetă „Incredibil!”, când nu vor să-i răspundă. La un moment dat, întreabă un jurnalist, dacă chiar e corect să facă reportaje despre Alternative für Deutschland (AfD) – un partid declarat xenofob, ai cărui lideri pledează împotriva unei „invazii de străini” – și să se refere la el drept „extrema dreaptă”.

Reportajul conține puține informații pe bune, despre vreo problemă socială asociată cu migrația, adevărată sau imaginară, și chiar mai puține despre adevărata natură a „contracarării” pe care o pun în practică germanii. În schimb, se transformă într-o lamentare lungă despre „mass media mainstream” și cum raportează de la proteste. Pentru publicul său de extremă dreaptă, de pe canalul canadian de YouTube Rebel Media, Tommy pune punctul pe i. „Singurul jurnalist pe care l-am văzut în tot clipul a fost Tommy”, aprobă un comentator.

E bizar că cineva care pe vremuri conducea proteste de stradă de extremă dreaptă e lăudat acum drept singurul reporter „adevărat” pentru că face reportaje laudative pentru evenimente asemănătoare, dar Robinson nu e singura personalitate de dreapta alternativă care își face simțită prezența ca reporter, mai degrabă decât ca organizator politic. Schema sa de jurnalist agresiv vrea să-ți schimbe atitudinea față de subiect. Pentru o serie de personalități din dreapta alternativă, amestecul toxic de orgolii și căcatul din care e compus majoritatea peisajului new media e mediul perfect în care să-și promoveze agenda.

Gamergate a fost momentul cultural în care au apărut mai mulți comentatori și jurnaliști cu tendințe de dreapta. Personaje ca Milo Yiannopoulos, care era pe-atunci la Breitbart News, și-a câștigat un public când gamerii misogini s-au asociat cu activiștii pentru drepturile bărbaților și trollii anonimi, ca să hărțuiască femeile care lucrează în industria jocurilor video.

În anii care-au urmat, mulți cei din gașca Gamergate s-au implicat în dreapta alternativă. Jurnaliștii și comentatorii care deveniseră vizibili și-au sporit nou-găsita celebritate identificându-și noi inamici: musulmanii și detestabilii „războinici pentru dreptate socială”. Și-au făcut și noi aliați: Yiannopoulos, de exemplu, i-a convins pe neo-naziști să contribuie cu propriile gânduri la articolele sale.

După alegerile prezidențiale din SUA, multe dintre personalitățile astea din presa dreptei alternative și-au pus statutul la bătaie pentru Trump. Jurnaliștii din dreapta alternativă au devenit incredibil de partizani și au inventat zvonuri ca s-o atace pe Hillary Clinton. În mod marcant, Paul Joseph Watson – care nu mai termină cu „Noua Ordine Mondială”, deși n-a abandonat de tot teoria conspirației – a făcut un clip în care o diagnostichează pe Clinton cu diverse boli și consum excesiv de droguri, pe baza unor discuții cu „experți” preponderent anonimi.

E un mediu care spală pe jos cu regulile jurnalismului, în timp ce susține că raportează „adevărul”. Când se dau drept jurnaliști, personajele astea pot să-și prezinte perspectivele lor controversate asupra lumii, bazate pe jumătăți de adevăr și distorsiuni, drept un set de adevăruri pe care clasa de elită a mass media l-a ascuns de public. Miopia lor islamofobă prinde o tentă de înțelepciune lumească și cunoștințe ezoterice. Isteria lor stridentă capătă caracterul legitim urgent al unui titlu mare de primă pagină, iar provocările lor rasiste sunt apărate de „libertatea de exprimare”. Cascadoriile lor ridicole devin cool, ca bravura gonzo. Infatuarea lor față de islamism primește luciu politic – nu mai e doar o obsesie rasistă, ci un subiect acoperit în detaliu.

Cascadoria cu Apărarea Europei – în care „identitarienii” europeni au încercat să împiedice salvarea emigranților de ONG-uri din Marea Mediterană – a fost susținută de unii dintre jurnaliștii din dreapta alternativă, iar reportajele lor au sărit de multe ori calul către activism de extrema dreaptă.

Când Tommy Robinson a pornit Rebel la începutul lui 2017, pseudo-jurnalismul lui a ajuns în zone noi și dubioase. Și-așa era suficient de ciudat când s-a dus acasă la autorul unui mic blog, care se cheamă „Zelo Street” – a apărut la el acasă târziu în noapte pentru o „conversație prietenoasă” despre motivul pentru care acesta l-ar fi denumit „rasist”. Era o variantă mult mai meschină și mai narcisistă a echipei de știri de la Channel 4 care s-au dus acasă la fostul redactor de la The Sun, Kelvin MacKenzie ca să-l întrebe despre „cum a acoperit ziarul tragedia de la Hillsborough”. A făcut același lucru cu un jurnalist de la Wales Online, care l-a etichetat drept „de extremă dreaptă” și cu un cercetător de la think-tank-ul Quilliam, care-l asocia implicit cu mișcările de naziste, într-un articol publicat de The Guardian. De fiecare dată, sunt atrași de ambuscadă și de faptul că vezi niște jurnaliști surprinși și jenați, mai degrabă decât ceva cu-adevărat interesant.

Tommy la o demonstrație din 2010, când era liderul EDL (Fotografie de Henry Langston)

Însă poate că punctul forte al noii sale cariere de jurnalist e obiceiul său de a sta în fața tribunalelor și de a face meciuri de țipat cu participanții, ca să îi „expună” pe presupușii pedofili musulmani, omițând faptul că nu e tocmai exclusivitate când persoana pe care o „expui” e deja dată în judecată.

După o astfel de aventură stupidă din fața Tribunalului Regal din Canterbury, Kent, Robinson a trebuit să se scuze personal față de judecător și a fost scutit de închisoare, primind o sentință cu suspendare pentru acuzații de sfidare a curții.

Referindu-se la restricțiile standard ale jurnalismului, pentru apărarea integrității procesului, s-a plâns de „eforturile pe care le-au depus ca să mă împiedice să-i avertizez pe oameni despre ce se întâmplă”. Se pare că nu era conștient de faptul că jurnaliștii au tot dreptul să scrie despre cazurile de la tribunal cu toate detaliile lor sordide, numai să nu întrerupă procedurile cu o cameră și să împiedice rezultatul. Reportajele de tribunal sunt pâinea și sarea jurnalismului tradițional și nu există mușamalizări; mass media locale raportau cazurile. „Avertizările” lui Robinson erau de o utilitate îndoielnică pentru populația din Canterbury, din moment ce acuzații au fost găsiți vinovați și închiși preț de aproape 50 de ani.

Toate astea fac circul lui Robinson de două ori mai stupid, precum și de două ori mai subversiv. Își parchează tancurile pe peluzele jurnaliștilor tradiționali și le anulează până și legitimitatea expertizei lui în domeniu. Ideea că ar fi putut să pericliteze cursul justiției n-a părut să-i afecteze credibilitatea printre suporterii lui, care au finanțat un avocat senior, un avocat pledant și unul consultant pentru audierile sale de sfidare.

Deși e ridicol, „jurnalistul” Robinson servește unui scop. Nu e că activiștii de extremă dreaptă nu și-au făcut singuri propagandă în trecut – evident că au făcut-o. Dar într-o epocă în care oricine are smartphone, canal de YouTube și conturi pe Periscope, Twitter și Patreon poate să trăiască din crearea de conținut, a deveni vlogger pare unul dintre principalele moduri de operare ale agitatorilor de extremă dreapta. Rahaturile la care se pricep cel mai bine oamenii din dreapta alternativă e de multe ori trecută cu vederea de agenda presei mainstream de dreapta, ceea ce le permite să se comporte drept proscriși cu îngrijorări legitime, mai degrabă decât extremiști. Când a pus piciorul în prag, Katie Hopkins s-a alăturat echipei Rebel și a conchis că MailOnline e „vulnerabil la lobby [din partea] mafiei musulmane sau a brigadelor evreiești”.

Acum Robinson pleacă de la Rebel și devine independent, ca să aibă „libertate totală”. Rolul său de corespondent – o persoană care face știri „adevărate” – creează iluzia greutății apărării sale față de „știrile false” ale criticilor. Asta s-a dovedit foarte util de curând, când reportajele de la procesul ucigașului din Finsbury Park, Darren Osborne, arată că acesta căutase pe net materialele lui Robinson în mod repetat înainte de atacul care a ucis un om și a rănit alți doisprezece.

Într-un interviu acordat Newsnight de la BBC, Robinson a refuzat să-și asume orice responsabilitate pentru radicalizarea lui Osborne și a cerut să ne uităm doar la părțile din poveste care se potrivesc cu agenda lui și să le excludem pe celelalte. Prezentatoarea Kirsty Wark a indicat că Osborne își printase două tweeturi de-ale lui Robinson și le pusese pe bordul dubiței, când a intrat cu ea în plin, în niște oameni nevinovați. Robinson se concentrează pe unul dintre tweet-uri – în care se întreabă: „Când s-au înfuriat oamenii după atacurile teroriste?” – și o acuză pe Wark de faptul că „îl scoate din context”. Apoi cere să i se spună de ce omite faptul că făcea referință la un protest irelevant al stângii, în timp ce el însuși ignoră contextul care e clar cel mai important – că tweetul lui făcea parte din șirul nesfârșit de desființare încrâncenată a musulmanilor.

„De ce credeți că vă căuta obsesiv pe net? Pentru că, de fapt, adevărul e că vă prezentați într-un fel care l-a încurajat să acționeze împotriva oamenilor”, atacă Wark.

„E absolut incredibil că spuneți asta”, zice el. „S-au uitat 49 de milioane de oameni la clipurile mele în acea perioadă de patru săptămâni, și 193 de milioane de oameni îmi citesc tweeturile”, se laudă el, cu orgoliul unui mogul de new-media, ca și cum ar fi o scuză.

„Motivul pentru care mă caută lumea e că eu, spre deosebire de voi, le ofer adevărul.”

E tentant să te întrebi de ce ar lua cineva afirmația asta în serios, dar după cum arată căutările obsesive ale lui Darren Osborne după conținutul lui Robinson, înainte de atacurile criminale, e mortal de serios.

Textul a apărut original în VICE UK.