Cum e să crești ca maghiar în România

Mulți oameni mă întreabă cum de știu atât de bine românește, deși sunt ungur? Acest lucru se datorează în primul rând circumstanțelor în care am crescut și socializat: într-un cartier muncitoresc din Cluj, în anii ’90, unde românii și ungurii trăiau laolaltă în blocuri construite pe vremea regimului socialist. Părinții generației mele au trăit în enclave monoculturale consolidate, dar odată cu urbanizarea și industrializarea forțată a regimului comunist, mulți unguri au primit apartamente gratis în noile cartiere muncitorești preponderent românești, născute în mintea cincinaliștilor vremii. Acesta a fost primul contact real cu maghiarimea pentru mulți români. Noii vecini se întrebau mirați dacă noi chiar vorbim în ungurește în casă.

Tata avea aproape 30 de ani când l-au împușcat pe Ceaușescu și lucra de peste zece ani într-un combinat tipic socialist, până s-a închis prin 1994. Îmi povestea cu zâmbetul pe buze că a scăpat de fiecare dată de înscrierea în partidul unic (și implicit de atribuțiile aferente), pentru că aveam niște rude îndepărtate care la începutul anilor ’80 fugiseră în Ungaria. Nu l-a ajutat nici faptul că bunicul meu fusese condamnat pe nedrept la câteva luni de închisoare cu executare, pentru un presupus furt la locul de muncă (dispăruse un obiect valoros, și bunicul - fiu de fost chiabur - a fost țapul ispășitor ideal).

Primii ani de tranziție dinspre post-comunism înspre pre-capitalism nu au fost cei mai binecuvântați din istoria recentă a României. Situația socială și financiară post-comunistă și-a lăsat amprenta pe multe vieți, iar politica vădit anti-ungurească a regimului ceaușist din ultimii cinci-șapte ani ai dictaturii a escaladat conflictele dintre maghiari și români după așa-zisa Revoluție (Iliescu s-a folosit de această scuză pentru a înființa SRI-ul pe scheletul Securității în martie ’90, după încleștările sângeroase dintre unguri și români de la Târgu Mureș). Reverberațiile acestui conflict s-au făcut resimțite și prin Cluj, unde am avut între 1992 și 2004 un primar - celebrul PRM-ist Gheorghe Funar - cu un singur mesaj electoral: „Ungurii vor să ne fure Ardealul!”.

Ciclul preșcolar l-am efectuat într-o grupă maghiară, dar aveam deja cunoștințe minime de limba română, mai ales datorită copiilor din bloc cu care mă împrietenisem în această perioadă. În maghiară, șapte jumate se zice „jumătate [până la] opt”. Cred că aveam opt sau nouă ani când am realizat pentru prima oară că românii interpretează diferit timpul. Aceasta a fost doar una dintre perlele mele consacrate. Bineînțeles, prietenii români râdeau de mine pe tema asta, dar și eu mă revanșam când nu știau să pronunțe corect Tibor Selymes sau László Bölöni.

Au fost câțiva ani în care tensiunea cauzată de recesiunea economică plutea în aer. Noi, copii fiind, am resimțit-o doar în timpul jocurilor din spatele blocului. La câte-un mini-conflict interetnic zbura un „bozgor” dintr-o parte, urmat de-un opincar din cealaltă parte (sau invers), dar, de cele mai multe ori, adulții ne lăsau să rezolvăm aceste neînțelegeri între noi. Nu erau priviți cu ochi buni cei cărora părinții le luau apărarea strigând la toți copiii de la geamurile blocului de opt etaje.

Am urmat cursurile unei școli generale tipice de cartier: pe lângă singura clasă compusă din elevi maghiari, cu predare în limba maternă, fiecare an de studiu avea și patru-cinci clase de copii români. Clasa noastră era tot timpul codașa în alfabet: E sau F, în funcție de numărul claselor românești care ne precedau an de an.

Primarul legendar amintit mai sus efectua vizite școlare bianuale, în care, în fața tuturor claselor (aproximativ 20% ungurești) ne povestea despre cât de asupriți au fost românii sub jugul unguresc. Nici până-n ziua de astăzi nu înțeleg cum și-a permis un director de școală mixtă din punct de vedere etnic să invite un xenofob notoriu în instituția pe care o păstorea.

Mulți copii au fost, din păcate, ușor manipulabili, și nu o dată am fost martor sau victimă în cadrul unui „mic martie 1990” reconstituit în curtea școlii. Mai târziu, în anii de liceu, într-o instituție de învățământ 100% unguresc, îmi povesteau colegii că, spre deosebire de școlile de la periferia orașului, între liceele monoculturale din centru astfel de încleștări erau mult mai dese după cursuri.

Îmi aduc aminte că la un moment dat, prin clasa a șaptea, alături de vreo cinci-șase elevi români, am stropit cu apă pereții coridorului, dar directorul școlii m-a tras doar pe mine la răspundere pentru această faptă nobilă. Când diriginta mea (profesoară de maghiară) s-a interesat în privat și de punctul meu de vedere, i-am spus că, probabil, am fost chemat doar pentru că eram singurul ungur din grup.

Situația s-a schimbat, oarecum, în momentul în care din clasa a noua am urmat un liceu teoretic cu predare în limba maghiară (în care, deși era româncă, până și profesoara de română înțelegea și știa maghiară), dar asta a fost deja după celebrele alegeri prezidențiale din 2000, iar preocuparea majorității cu bau bau-ul unguresc era în scădere exponențială. În liceul unguresc m-am întâlnit prima dată cu fenomenul societăților paralele. Puteam să duc o existență fără griji interacționând la minimum cu majoritarii etnici. Singurul contact cu „lumea românească” din oraș l-am mai păstrat doar datorită cartierului în care crescusem.

Liceul 100% maghiar era o lume nouă pentru mine, în care nu auzeai vreun cuvânt românesc în pauze, decât în cazul recitării unor bancuri care aveau sens doar în românește. Xenofobia românească din școala generală dispăruse, dar îi luase locul victimizarea maghiarilor care nu erau lăsați de români să își atingă potențialul maxim. Cel mai celebru episod de acest fel l-am trăit într-un campionat de handbal interșcolar, unde echipa liceului meu ar fi trebuit să câștige marele premiu, dar s-a întâlnit în finală cu un liceu de fițe românesc. Bineînțeles că arbitrii n-au fost imparțiali și a trebuit să ne mulțumim cu locul al doilea.

Conform studiilor de specialitate (nu cele efectuate de britanici), preconcepțiile și prejudecățile sunt sursa celor mai multe manifestații xenofobe. Modul cel mai eficace de a le combate este interacțiunea zilnică între membrii diferitelor grupuri aflate în conflict. Această perioadă formativă și-a lăsat amprenta pe personalitatea mea, pentru că de la terminarea liceului încoace, de mai bine de zece ani, încerc să clădesc o punte culturală între cele două lumi paralele, prin diferite platforme, precum MaghiaRomânia.