1999 a fost un an bun pentru sfârșitul lumii

E 1999 și să spunem că ești pe cale de a vedea un film pe nume The Matrix și ești tânăr, în fragedă adolescență, fără să ai idee de futerea filosofică de care vei avea parte. Informațiile nu erau așa la îndemână prin 1999 - Twitter (2006), Facebook (2004) și YouTube (2005) nu sunt încă în joc - și ca restul lumii, afli ceva despre film numai din trailer-ul de două minute cu oameni îmbrăcați în piele care sar pe pereți.

Brusc, se termină filmul, dar nu simți că s-ar fi terminat - la fel ca un clasic care nu se încheie „niciodată”. Ți-a schimbat ideile despre puterea filmelor de acțiune și acum îți pui sub semnul întrebării lumea „reală”. Da, magicul Morpheus ți-a umblat în minte; dar nu a fost doar filmul care a făcut asta, ci anul.

Lăsând-o la o parte pe Britney Spears, pe atunci în vârstă de 16 ani, care cânta la propriu despre sado-masochism, 1999 a fost un an în care cultura pop a început să arate mai plină de sens și mai puțin a produs, din punctul meu de vedere. Gusturile mele din anul precedent erau inegale. A fost perioada când filmele dezastruoase precum Deep Impact și Armageddon (nominalizat pentru Razzie) au devenit plăceri personale înainte să am vreo idee că erau de fapt plăceri „vinovate”. Nu aveam social media care să-mi domine ideile despre ce ar trebui să-mi pese. „Give it To You” al lui Jordan Knight a fost cu siguranță ceva grozav, iar cartonașele Pokemon încă erau un drog. Tot ce am auzit, văzut și simțit s-a întâmplat în momente izolate - la TV, în ziare, ba chiar și frizerul meu prezicea sfârșitul lumii. L-a numit Y2K.

Teoria de pe atunci era că pe 1 ianuarie 2000, la scurt timp după miezul nopții, ultimele două cifre care întâmpinau noul mileniu - cele două zerouri din 2000 - vor perturba aparatele electronice și vor declanșa haosul, înainte să ne transforme în naufragiați neputincioși care urlă la obiecte pe nume „Wilson”. Ca orice alarmist care prezice recesiuni globale și scenarii catastrofice, personal nu mă mai puteam sătura. Era o logică stupidă și interesantă în orice chestie „pop” pe care o descopeream fiindcă credeam că va fi ultima oară când voi putea să o experimentez. Eram prins în valul de „îmi bag pula”. LP-ul Slim Shady al lui Eminem avea să fie unul grozav și unic. Buffy the Vampire Slayer se va termină într-un mare fel, după lungi difuzări. Și cel mai important, filmul, deja unul dintre cele mai puternice și captivante medii (asta se întâmpla înainte de epoca de aur a TV-ul și VR), era singurul loc unde aveau loc aceste experiențe Importante - acolo se dădea ultimul cuvânt despre lumea/cultura apocaliptică.

Așa că s-a întâmplat, The Matrix - așa extraordinar cum s-a simțit - a fost unul dintre filmele care au definit atitudinea de „mă doare-n pulă” din 1999: Being John Malkovich, Fight Club, The Sixth Sense, The Blair Witch Project, Office Space, The Talented Mr. Ripley, Three Kings, Boys Don’t Cry, Magnolia, The Iron Giant și așa mai departe. Din motive necunoscute mie, părea că industria trecea prin propria epifanie în timp ce ceasul apocalipsei ticăia. Cu un an înainte, filmele erau mai puțin concentrate pe povești sensibile și mai mult pe staruri care puteau să le aducă bani. Tom Hanks, Bruce Willis, Cameron Diaz, Adam Sandler și Eddie Murphy erau în topul box office în 1998. Cât despre filmele în sine, unul a fost despre război (Saving Private Ryan), altul despre un meteorit (Armageddon), iar restul comedii siropoase.

Cultura nord americană a filmului se temea deja de experimente în același 1998 care a dat naștere la Furby Babies. Da, anomaliile de la finalul anilor 80 și începutul anilor 90 au adus succese indie (orice de Quentin Tarantino, Starship Troopers, Sex Lies and Videotape, Trainspotting, etc), dar 98 s-a limitat în mare la Dark City, Run Lola Run și Fear and Loathing in Las Vegas. Filmele ca Being John Malkovich, Fight Club și The Blair Witch Project din 1999 păreau nemiloase prin comparație, ca și cum o masă revoltată de investitori - îmbogățiți de pe urma noului produs din 97 numit DVD - căutau să ofere calitate pe ultimul drum.

Ia gândește-te puțin: Wachowskis a creat The Matrix ca pe un film despre supraviețuirea umanității în fața tehnologiei. The Blair Witch Project, de Daniel Myrick și Eduardo Sanchez, a fost despre dificultatea noastră de a separa mitul de ficțiune (a păcălit pe mulți). Fight Club al lui David Fincher a comentat dorința de evadare. Iar Being John Malkovich al lui Spike Jonze, cu John Malkovich în rolul principal - lucru pe care nu l-am înțeles pe atunci - a fost despre nevoia noastră de a duce vieți virtuale și de a fi altcineva; definiția din 1999 a starului pop. Puțini protagoniști câștigau - în schimb eșuau, mureau și învățau.

Toate filmele astea îți atrăgeau atenția în sensul că erau experiențe pure. În era internetului prin dial-up, social media încă nu-ți încadrase așteptările, iar unii dintre noi încă luau de bună „apocalipsa” dacă un reporter declara asta. Trebuia să găsești sigur conceptul din filme. Nimeni nu-ți strica punctul culminant despre The Sixth Sense cu un tweet de tipul „mamă, ce final!”. The Matrix, Three Kings, Boys Don’t Cry nu erau analizate în ore de podcasturi și în lucrări despre alte lucrări. Trebuia să te gândești, să reflectezi și să le absorbi în felul tău. Petreceai zile, săptămâni și luni reflectând la un dialog auzit și asupra ideilor care deveneau o formă de memorie musculară despre viață.

Am ceva de spus despre legătura mea cu întâmplările pop din 1999, când cele de mai sus existau în același timp. Este vorba despre momentul când simțeam că lucrurile aveau să fie bine, dar mai mult ca sigur că nu era așa. În anii următori, care au adus binele și oribilul din internet, 9/11 și rasismul, aș vrea să mă gândesc că 1999 a fost momentul care mi-a format capacitatea de a accepta ce avea să vină.

Articolul a apărut inițial pe VICE CA.