Film

De ce suntem atât de obsedați de monștrii sexy

„The Shape of Water” e primul film despre o femeie care face sex cu un om-pește, care câștigă Globul de Aur pentru Cel Mai Bun Regizor. Dar a fi sedus de o creatură atrăgătoare e o poveste veche de când lumea.
22.1.18
Fotografie via Fox Searchlight

Pentru Guillermo del Toro, cel mai important lucru atunci când a creat monstrul din The Shape of Water, care aduce cu cel din Creature From the Black Lagoon, a fost să se asigure că are cur mișto. „Principala indicație pe care-am primit-o de la Guillermo a fost: «Fă-l sexy»”, a declarat designer-ul creaturii, Mark Hill, pentru The New York Times. „Guillermo a insistat să-i facem un cur sexy.” (Hill a elaborat ulterior pe subiect în Wired, susținând că regizorul a purtat peste tot cu el o fotografie cu dosul creaturii, ca să poată cere sfaturi de la rude și prieteni.)

Publicitate

Echipa a găsit, ce-i drept, un echilibru între monstruos și sexy. Sigur, creatura – căreia în film i se spune „Activul” – are aripioare de pește, instincte animalice și un penis neobișnuit (da, ți se explică în film cum funcționează), dar e și bizar de atrăgător și chiar la modul intenționat. Echipa care l-a construit și-a petrecut luni de zile rafinându-i meticulos fața, ca să se asigure că are trăsături de june prim-pește: un nas perfect, ochi situați la o distanță potrivită și branhii care nu par nelalocul lor.

E de presupus că toate astea au fost făcute pentru ca publicul să poată înțelege în ce fel e atrăgător Activul. Del Toro n-a vrut ca relația principală din film să transpară drept „o chestie de bestialitate, perversă, ciudată”, după cum a declarat pentru Wired. Trebuia să pară logic că Elisa (interpretată de Sally Hawkins), o femeie de serviciu de la o instituție guvernamentală, unde e ținut Activul, s-ar îndrăgosti de el. Și nu e atrăgător doar datorită înfățișării sale. E ușor să simpatizezi cu Activul, e prizonierul unui sistem căruia nu-i pasă de inteligența sau de adevăratul său potențial. Și după cum aflăm, e și capabil să comunice, să țină la alții și să iubească.

Cu toate astea, unii oameni n-au prins ideea. O cronică a filmului din Gamespot a insinuat că e strigător la cer să presupui că o femeie s-ar putea îndrăgosti de un pește-monstru: „Una e să le ceri spectatorilor să-și suspende neîncrederea pentru basmul ăsta, și cu totul alta să le ceri să ia în calcul fie și numai o clipă că o femeie altminteri întreagă la cap ar fi într-atât de disperată încât să se îndrăgostească de o creatură care nici măcar nu poate să supraviețuiască pe uscat – nu când în orașul ăsta există bărbați umani.” În revista Baltimore, alt cronicar a dat glas aceleiași confuzii și a numit filmul „porno între specii”.

Publicitate

Adevărul, însă, e că nu-i nimic revoluționar sau, de altfel, prea neconvențional, la ideea de a face un monstru să fie sexy. Oamenii au erotizat bestiile supranaturale preț de secole întregi, iar folclorul e plin de exemple ale acestei tendințe: lidérc-ul, un monstru maghiar despre care se crede că le suge oamenilor sângele și forța vitală prin sex; succubusul și incubusul, care apar în vise, ca să seducă persoanele de sex opus; sirenele, care-i ademenesc la moarte pe marinari, cu cântecele lor seducătoare; și encantado-ul, un delfin din Brazilia care se transformă în om, ca să copuleze cu alte ființe umane. Și, evident, mai e și Dracula, celebrul vampir cel mai bine cunoscut pentru că răpește femei pure, virgine și le transformă în maniace demente, înfometate.

Poveștile de acest gen au tendința să fie avertismente, dacă nu-s chiar de-a dreptul sinistre și prezintă sexul cu monștri drept amenințare existențială. În fiecare dintre ele, dacă pici pradă seducției monstrului fie ești mort fie ești târât în altă lume sau cel puțin te fac să rămâi însărcinată cu copii demonici. Dar cea mai mare sursă de anxietate care vine la pachet cu poveștile astea nu e că muritorii vor fi ademeniți să facă sex cu monștri. Ci că o să-l căutăm, o să ne placă și, cel mai rău, o să ne identificăm cu seducătorii noștri monstruoși.

„Monștrii noștri tradiționali sunt creațiile noastre, dar sunt în același timp și o oglindă a noastră –aspectele tenebroase pe care căutăm să ni le suprimăm și pe care, ca atare, trebuie să le distrugem, susțin John G. Nachbar și Kevin Lausé în introducerea lor la eseul lui Walter Evans Monster Movies: A Sexual Theory. „Pe de-o parte, monștrii reflectă îngrijorările sexuale și, pe de alta, ajută la inocularea nevoii societății de a adapta și controla aceste pulsiuni.”

Publicitate

Aceste pulsiuni, după cum susține Evans în Monster Movies: A Sexual Theory, trebuie să fie controlate violent – motiv pentru care lui Dracula i se înfige un țăruș în inimă, monstrul lui Frankenstein e ars de viu, iar King Kong e aruncat din vârful unei clădiri, după ce încearcă să ia contact cu oamenii, sexual sau altfel. Poveștile tradiționale cu monștri se mai pot sfârși și cu o căsătorie curățică, cu un om. Uniunile astea tradiționale nu sunt nici pe departe „o concluzie negândită, clișeu”, ci servesc unui scop esențial ideologic: „Doar căsnicia îl poate salva pe Henry Frankenstein de la compulsia sa perversă de a experimenta în privat cu corpul uman; doar căsnicia o poate salva pe Mina Harker de la aventura ei cu [Contele Dracula]… sexualitatea e îmblânzită și sfințită de căsnicie.”

Bela Lugosi în rolul Dracula, via Wikipedia

Cu toate astea, rămâne mereu valabil și spectrul identificării, iar acum e o chestie cu care poveștile cu monștri interacționează direct. Putem spune că în Frankenstein, Mary Shelley a creat unul dintre primii monștri romantici din literatură cu care poți empatiza. Creatura, după cum i se spune, e un paria. La începutul romanului, seamănă doar fizic cu un monstru – a fost creat din părțile corpurilor unor morți și ale unor oameni cu diformități fizice – dar e sensibil și curios, dispus să învețe despre umanitate. Reacția terifiată a umanității la înfățișarea lui e ceea ce-l transformă cu adevărat într-un monstru: „Abia pusesem piciorul în prag, când au țipat copiii, iar una dintre femei a leșinat”, își amintește la un moment dat Creatura, într-un efort de a-și explica tragica existență. Tratamentul primit îi abrutizează sufletul: „Dacă nu pot să inspir iubire, o să provoc frică!”, proclamă acesta.

Publicitate

Dacă crearea lui Frankenstein a fost prima descriere înduioșătoare făcută unui monstru în literatură, n-a fost nici pe departe ultima. Și celebra Creatură din Laguna Neagră pare să fi tânjit după contact uman. Constantine Verevis, profesor pe studii de film și televiziune la Universitatea Monash din Melbourne, scrie despre filmul din 1954 și îl citează pe scenaristul filmului: „Toată ideea era să-i dăm Creaturii un anumit soi de umanitate – tot ce vrea e s-o iubească pe fată, dar toată lumea îl aleargă!” Umanitatea asta a fost esențială pentru popularitatea filmului, unul dintre principalele motive pentru care Creatura a devenit așa un personaj iconic și memorabil al genului horror. În The Seven Year Itch, care a ieșit la un an după Creature from the Black Lagoon, personajul lui Marilyn Monroe iese de la cinema și remarcă înfățișarea Creaturii: „Arăta cam înfricoșător, dar nu era, de fapt, așa rău. Cred că doar tânjea după un pic de afecțiune. Știi tu, senzația că ești iubit și dorit și are cineva nevoie de tine.” (Dincolo de simpatia pentru monstrul titular, Creature from the Black Lagoon se termină cu monstrul care pare să se scufunde într-un mormânt acvatic, în timp ce eroina e salvată de trei bărbați.)

Imagine promoțională pentru „The Creature from the Black Lagoon”, via Wikipedia

Activul poate fi interpretat ca o combinație dintre monstrul lui Frankenstein și Creatura din Laguna Neagră – ceva care arată inuman, dar tânjește la ceva mai mult. „În copilărie, când am văzut Frankenstein sau Creatura sau Dr. Jekyll and Mr. Hyde, am ținut mereu cu monstrula. Deci am vrut dintotdeauna să văd filmul ăla”, a explicat del Toro pentru Variety. „Dac-am fi făcut un film normal, în secvența în care bestia o poartă pe frumoasă în brațe, eroul ar fi fost… un salvator alb, bărbat, superb costumat, cu maxilarul pătrat. Aici, faza e că îl vedem dintr-o altă perspectivă, care îl transformă în personajul negativ. Pentru mine, poveștile sunt interesante dacă schimbi perspectiva.”

Deși Shape of Water nu e unic pentru că sexualizează sau, într-o oarecare măsură, umanizează monstrul, e radical în alt fel: spune o poveste în care femeia alege monstrul, iar monstrul rămâne monstruos. Nu există nicio poveste cu căsnicie care îndreaptă relele – în loc, al treilea act al filmului se învârte în jurul asigurărilor că Elisa și Activul o să sfârșească împreună. Prietena Elisei, Zelda (Octavia Spencer) le tratează imediat relația ca fiind normală și o întreabă cum fac sex, o tachinează pe tema primei lor dăți împreună. Vecinul Elisei, Giles, (Richard Jenkins) e mai sceptic la început și chiar iese din schema planului lor de a-l elibera pe Activ, dar când vede cât de mult îl iubește prietena sa, se răzgândește și-și asumă riscul.

Monștri ocupă un loc special în mass media: sunt reflexii ale anxietăților noastre culturale și psihosexuale, așa că asigură un spațiu sigur, în care să chestionăm aceste frici, fără să riscăm să fim identificați. Indiferent cât e de sexy sau recognoscibil, monstrul nu trebuie să sfârșească niciodată cu fata. Pentru că răstoarnă această tradiție, The Shape of Water indică o nouă cale înainte: nu doar că funcționează relația dintre Elisa și Activ, dar pare să fie și singura relație funcțională din film. Zelda, de exemplu, e într-o căsnicie fără iubire, iar Giles, care e gay, trebuie să-și ascundă sexualitatea. Marele rău din poveste, Richard Strickland (Michael Shannon) e arătat în timp ce face sex violent, lipsit de bucurie, cu soția lui, care servește preponderent drept casnică și ecou al scopurilor lui în viață.

Pentru că își îmbrățișează, la propriu, monstrul, un personaj menit să ne reprezinte aspectele mai tenebroase, Elisa pătrunde într-un nou tărâm al posibilităților: unul care se extinde dincolo de reprimarea care afectează toate celelalte personaje din film. Într-adevăr, însușirile lor mai „monstruoase” sau greu de înțeles – în primul rând incapacitatea lor comună de a comunica cu alți oameni – e ceea ce-i umanizează și mai mult unul față de celălalt. „Adevăratul miracol al Omului Amfibie e felul în care se uită Sally la el”, spune del Toro. „Îi vibrează privirea de emoție. Toate personajele din film, care au capacitatea de a vorbi, au probleme de comunicare, dar cele două personaje nonverbale ale noastre comunică ireproșabil.”