Am făcut școala în comunism, când părinții le cereau profesorilor să le educe copiii cu bătaia

Toată copilăria am citit la lampă, pentru că satul în care m-am născut nu avea curent electric.

|
12 Iunie 2018, 11:40am

Autorul, în vremuri de aur

Am dușmănit școala în toate etapele, treptele și formele ei.

Mă apucă un tremurat incontrolabil, când văd articole despre „dascăli" (în loc să se spună omenește „profesori", „cadre didactice", „învățători”, „personal din învățământ" etc.). „Dascălii.” Cuvânt jurnalistic pocit, rupt din „novlimba” asta cuviincioasă care te sufocă cu vorbe precum „duhovnici", „a se înfrupta" și „tămăduire".

Cum era așadar școala generală și cum era liceul în comunism? Așa m-au întrebat colegii de la VICE.

Hai să vedem. Să distingem mai întâi cazul particular al unui sat ca al nostru, Cochirleanca, județul Buzău. Când am mers la școală, comuna noastră nu avea încă electricitate. E greu de imaginat acum, dar toată zona aceea între Buzău, Râmnicu Sărat și Brăila e un adevărat triunghi al Bermudelor, într-una din regiunile din cele mai izolate din Romania, deși e aproape de centrul geometric al țării.

O zonă agricolă mai izolată și decât unele sate de munte. E locul acela în care, acum câțiva ani, prefectul de Buzău l-a dus pe premier cu mașina prin sate ca să-i arate că primele drumuri accesibile iarna după viscol erau cele tăiate prin zăpadă spre cârciumi. Presa a râs atunci de țărani, însă orășenii și prefectul se înșelau.

Iată de ce o scurtă descriere a satului ne va ajuta: până la Revoluție, a existat un singur telefon în sat, cel de la primărie, care de când îl știu era cu manivelă, ca în filmele interbelice, iar primarul răcnea, învârtind: „Alo, județul!"

Nu aveam asfalt (deși Buzaul e la 20 km), iar electricitatea a fost introdusă când aveam 13 ani, adică prin anii 1970. Toată copilăria am citit la lampă.

Iarna, pentru că nu există măcar o colină pe distanțe de sute de kilometri, ninge și bate viscolul cu săptămânile, iar satele rămân rupte de lume. Multe au fost iernile în care dimineața nu puteam ieși din casă din cauza zăpezii, iar școala era închisă.

Într-o asemenea societate claustrofobică, unicul loc social e crâșma din sat. Este singurul spațiu în care sătenii se întâlnesc zilnic, e singurul punct de interacțiune colectivă. Crâșma ține loc de piață centrală, village green, maidan și stâlp de tortură.

Fără crâșmă, un sat e mort, încremenit în entități autonome și necomunicante. Crâșma e inima si băşica satului… Sătenii care croiseră mai întâi drum prin zăpadă spre crâșmă știau ce fac. Crâșma e mai importantă decât școala.

„Doamnă, să-l bateți ca pe hoții de cai, că ăsta numai de frică știe”

Fotografie via Wikimedia Commons

La școală, elevii erau încă bătuți atunci de învățători și profesori, iar bătaia era o parte naturală a tehnicilor de predare din învățământ. Îmi amintesc de țărani aducând copilul mucos în fața dirigintei:

„Doamnă (sau tovarășă), vă rog să-l bateți ca pe hoții de cai, că ăsta numa de frică știe.”

În aceste condiții, mersul la oraș, în Buzău, la liceu, a fost o adevărată schimbare a existenței, o altă lume. Liceul era B.P. Hasdeu, bine cotat, cu o frumoasă bibliotecă, din care am furat multe cărți. Furat, da, cu inconștiența adolescenței în care morala încă nu e închegată.

Plutea o aură de sexualitate peste tineretul din Buzău atunci, emanând în special dinspre liceul pedagogic. Sexul era privit cu neglijență, ca ceva inevitabil, chiar dacă contraceptivele erau strict interzise. Nu existau nici măcar prezervative, iar elevelor li se făcea regulat un control ginecologic obligatoriu, pentru ca nu cumva să avorteze în ascuns.

La liceu, am intrat într-un mediu de adolescenți de mare emulație intelectuală, în care ascultam ultimele discuri ale trupelor de rock progresiv din Occident, de la Pink Floyd și Yes, până la grupuri astăzi uitate, dar inovatoare, precum Colosseum sau Vanilla Fudge. Zappa era idolul tuturor.

Refuzând să mă tund, pedepsit disciplinar pentru asta, cum avea să se întâmple și în armată, am cântat la câteva petreceri într-un grup rock. Prin niște ingineri francezi de la combinatul de sticlă din Buzău obțineam cărți de negăsit, Nietzsche sau Soljenițîn, pe care le împrumutam colegilor. Tot de la francezi cumpăram cartușe de țigări și blugi pe care îi revindeam la negru, câștigând uneori mai mult decât mama mea, rămasă în sat, unde era directoarea școlii.

Fără a intra în nostalgia vremurilor vechi, mărturisesc că o parte a acelui sistem de învățământ era solidă, deși o uram, la fel cum dușmăneam severitatea profesorilor. La liceul numit „de cultură generală” de „umanism" sau de „elită", care era Hașdeu, aveam, de pildă, ore de muzică și s-a introdus pentru prima oară ecologia ca materie de curs.

Acum o să pufnească cineva: pfff, muzică! Da, cursurile de muzică pe care le uram aveau să-mi folosească mai târziu citind teoria ritmului și a armoniei la Platon și la Aristotel și când, începând să cânt la chitară, aveam să pricep cum funcționează acele dirty notes din blues, semitonurile moștenite de negrii din SUA, probabil sub influență africană.

Fără orele de muzică obligatorii de la școală (am avut muzică și în școala generală) nu aș fi priceput nimic din toate astea.

Religia era doar o curiozitate

Fotografie de Costică Acsinte via Flickr

Am urât școala, dar până și orele de latină mi-au prins bine, precum și se faptul că se făceau obligatoriu două limbi străine. Clasa mea primise franceză și rusă, iar cei care urmau engleza ne priveau de sus, până în ziua în care mi-am cumpărat manuale ca ale lor și m-am apucat și de engleză, anticipând bucuria de a-i surprinde.

La fel, lucru ce pare ciudat acum, după trei decenii de introducere forțată a religiei în școli, atitudinea generală față de religie era una de dezinvoltură și ignorare detașată.

Biserica făcuse un pact cu comunismul, preoții îl menționau pe „Conducător” la începutul rugăciunilor, iar Patriarhul avea un loc de onoare la tribună, în apropierea lui Ceaușescu, alături de Marele Rabin.

În sate, popa era unul din notabili și bea în curtea bisericii cu milițianul șef de post și cu secretarul de partid. Nefiind în nici un fel impusă (și în nici un fel persecutată) religia era doar o curiozitate, iar pentru cei credincioși poseda o notă de autenticitate mai mare decât astăzi. De altfel, una din primele cărți pe care le-am furat de la biblioteca liceului a fost La Bible enfin expliquée, Biblia explicată a lui Voltaire, ediție de dinainte de Revoluția franceză.

Întotdeauna mi-am spus că atunci când voi deveni înstărit voi face o mare donație bibliotecii liceului Hasdeu din Buzău pentru a compensa cărțile furate în adolescență. Am vândut atunci La Bible enfin expliquée a lui Voltaire, amănunt pe care îl menționez deoarece cumpărătorul era un fel de gangster local care s-a angajat să învețe franceză doar pentru a citi acea carte.

Tot lui i-am mai vândut și Gulagul lui Soljenițîn, adus din Franța. Era o mare emulație culturală atunci, iar la chefurile liceenilor din Buzău se dansa pe Led Zeppelin și se puteau auzi conversații despre Eliade și Papini.

În loc de latină și muzică a trebuit să studiem rezistența materialelor

Nu idealizez însă liceul de tip comunist, care de altfel s-a oprit brusc prin 1977 - 1978, atunci când s-a introdus sistemul „în trepte" și când, la jumătatea celor patru ani de studiu, trebuia trecut deodată un examen complex, la toate materiile, la fel de dificil ca bacalaureatul din final. Tot atunci, liceul a devenit „tehnic", dus a fost „umanismul" și deodată am avut cursuri despre rezistența metalelor, ținute de ingineri fără nici o pregătire pedagogică, iar în loc de latină și muzică a trebuit să mergem la ateliere de sudură.

Nu am învățat nimic din toate astea, am rămas pentru totdeauna nul la tot ce e tehnic, iar la bacalaureat familia mea a plătit un maistru care mi-a fabricat rigla metalică și gradată presupusă a fi lucrarea mea de diplomă a unui liceu tehnic.

Nu aș putea spune dacă acela a fost începutul declinului învățământului românesc, însă inutilitatea cursurilor de rezistența metalelor s-a prelungit până astăzi în inutilitatea cursurile de religie. Cât despre istorie, ea era la fel de falsificată înainte pe cât este acum.

De ce am spus că liceul Hașdeu din Buzău era de „elită"? Pentru că exista încă, atunci, înaintea corporatismului acea obsesie românească cu „intelectualii". Nici măcar comunismul nu a putut face nimic împotriva convingerii profunde că oricine nu lucrează cu mâinile este un „intelectual”. Cum însă o oarecare îndoială (refulată pe data) persistă, convingerea e întărită subconștient prin orice aduce argumente în favoarea echivalenței „intelectual = cine nu lucrează cu mâinile”.

Cunoaștem acel gen de dialoguri din viața reală:

„Știi, băiatul e inginer, iar fata e farmacistă – Ah, niste intelectuali!" Sau: „Cum a putut să ajungă în halul asta, el, băiat de intelectuali?!"

Desigur, atâta afectare nu poate veni decât dintr-o profundă nesiguranță. Românii nu au nimic de-a face cu „paraziții” care le aduc un nume rău în străinătate, aceia sunt doar niște rromi.

Așa cum am învățat în manualele de istorie falsificată, la liceul de „elită" din Buzău B.P. Hasdeu, românii n-au schingiuit niciodată pe nimeni, în al Doilea Război s-au aliat cu Hitler doar pentru a evita o catastrofă și mai mare, evreii au fost protejati, iar romii deportați de Antonescu au fost, de fapt, doar ajutați să se familiarizeze cu munca manuală. Altminteri, dacă nu-i forța să muncească dur, cu mâinile, ar fi riscat să cadă și ei, prin definiție, în categoria intelectualilor.