De ce românii care s-au enervat pe caricatura Charlie Hebdo cu Halep n-au nicio treabă cu umorul

Când am postat dimineață pe pagina mea de Facebook caricatura asta cu Simona Halep din ultimul Charlie Hebdo, mă așteptam, desigur, ca o parte din publicul virtual să fie scandalizată. La urma urmei, noi, românii, avem umor numai când vine vorba de ceilalți. Și, desigur, deodată a apărut un val de postări indignate de la oameni care găseau că e acolo un soi de rasism antiromânesc.

„Ah, iar ne confundă cu romii!”… a început corul indignat (majoritatea acestora fiind exact cei care se plâng de tirania corectitudinii politice care îi împiedică pe ei să facă glume despre romi).

Pe pagina mea s-au perindat apeluri la crimă și atentate. Au venit valuri de indignare, comentarii amenințătoare, bucurie că 12 oameni de la Charlie (zece jurnaliști și doi polițiști) au fost masacrați acum trei ani și jumătate, pe 7 ianuarie 2015.

Cine mai scrie acum la „Je suis Charlie”?? Au venit unul după altul apeluri pentru Report la pagina oficială Charlie Hebdo. Am citit mesaje de compasiune pentru Islam și de simpatie pentru asasinii de acum trei ani.

„Cred că la Charlie Hebdo se poate găsi niște fier vechi prin pereți și prin parchet”, scrie un cititor din România.

Am văzut la Adrian Papahagi (care, ca mai toată lumea, mi-a preluat postarea și traducerea fără să mă menționeze):

Până și Times New Roman mi-a furat poza pentru un textuleț dubios, cu umor îndoielnic.

Vin apoi titlurile de pe site-urile de știri:

Și exemplele pot continua:

Cu aceeași lipsă de percepție a nivelurilor suprapuse ale satirei ca și în cazul copilului kurd înecat pe o plajă în Turcia în drum spre Europa:

Nu, Charlie Hebdo nu ironiza acolo în jurul morții unui copil ai cărui părinți disperați fugeau din Siria spre Occident. Charlie ironiza societatea de consum occidentală, mirajul dezumanizat și găunos.

Ironia era întoarsă împotriva cititorilor revistei, francezii îmbuibați, parizienii aroganți, toți cei care vor să protejeze frontierele împotriva unor hoarde de naivi care se târâie până acolo pentru un meniu dublu la McDonald's.

La fel, în cazul caricaturii cu Halep, e vorba de o ironie multiplă împotriva francezilor inculți care îi consideră pe toți românii niște hoți de metale de pe șantiere și de cupru de la firele de pe calea ferată.

Întreg acest număr din Charlie Hebdo de miercuri 13 iunie e de altfel plin de ironii împotriva sportului și banilor pe care îi generează, începând cu coperta despre Mondialul din Rusia. Ba chiar e ironizată echipa de fotbal a Franței:

Iată și pagina pe care apare, pierdută printre altele, caricatura cu Halep:

E pierdută acolo, unul printre altele mult mai dure. Ca orice alt desen din Charlie, el nu poate fi înțeles decât într-un context fertil franțuzesc, de libertate de idei, ciocniri în piața publică și revoluții spectaculoase.

Orice am face, nu poți lua aura de dezmăț estetic și umor deșucheat de pe Franța. Francezii ni i-au dat pe Rabelais și Villon, Marchizul de Sade, La Révolution, codul de legi după care ne ghidăm mai toți în Europa, cel al lui Napoleon; Voltaire; apoi tot ce este literatură erotică și pornografie fină, simbolismul, suprarealismul, structuralismul, le Nouveau Roman și evenimentele din mai 1968. Noul Val în cinema, Godard și Chris Marker… Sartre și Camus și tot ce e dezbatere despre libertate și limitele individului.

E o cultură care nu poate fi înțeleasă fără un cod minim, istoric și cultural al libertății. Americanii sau englezii nu pot asta. Doar un european absolut cum a fost Pasolini putea. Și, desigur, alții și alții.

Noi ar trebui să putem. Nu poți însă reduce Franța, exuberanța absolută, cea care a transmis Europei libertatea, care a avut Enciclopedia și pe Voltaire, nu o poți reduce la canoanele Muntelui Athos și ale lui Mullah Omar.

Acum, multă presă românească a preluat postarea mea de dimineață, unii fără să ceară voie. De ce pot eu prelua de la Charlie Hebdo fără să cer voie? Pentru că sunt bun prieten cu unii din cei în viață și i-am cunoscut pe unii din cei morți.

Pentru că Charlie Hebdo a scris cea mai bună cronică la filmul meu Cabală la Kabul („Iată, în sfârșit, un film în care afganii ne fac să murim de râs”). Pentru că VICE România e singura publicație românească ce a colaborat cu Charlie Hebdo, atunci când, în toamna trecută, am făcut o anchetă la Tanacu pe urmele părintelui exorcist și crucificator. Iat-o aici în versiunea scrisă de mine pentru VICE, iar aici în cea realizată pentru Charlie Hebdo de bunul prieten Antonio Fischetti.

În sfârșit pentru a încheia cu indignarea forțată și artificială a românilor, am postat pe pagina mea de Facebook, imediat după caricatura cu Halep, următoarea memă traficată:

În mod previzibil, acolo nu s-a mai indignat nimeni. Poți să râzi de dușmani, da, dar autosarcasmul rămâne un exercițiu dificil.

Dacă mai vrei să citești și alte decriptări ale caricaturilor din Charlie Hebdo, le găsești pe blogul meu.

Big balls of cartoon fire – numărul de după asasinare — Numărul din ziua asasinării –
Charlie Hebdo: o decriptare completă, pagină cu pagină, a numărului din ziua asasinării „Soumission” (2015) – Houellebecq și islamul, “religia cea mai cretină” Charlie, alte decriptări mahomedine și Jean-Luc Godard Decriptarea desenului din Charlie cu Treimea care se anchiulează…

și despre cum a fost perceput la noi masacrul de la Charlie Hebdo și întreaga problematică a libertății de expresie astăzi: Trădarea clericului Pleșu.