Publicitate
inchisoare

Cum m-am luptat cu cancerul în închisoare

M-am luptat întâi pentru drepturile mele, apoi pentru viața mea.

de Heather Hodges; ilustrat de Cornelia Li; translated by Raluca Miheșan
31 Iulie 2018, 4:00am

Acest articol a fost publicat în colaborare cu Proiectul Marshall. Abonează-te la newsletter-ul lor.

Sângerările au început în aprilie 2013 și nu s-au oprit.

Cu o vară înainte, când am ajuns la Unitatea Woodman, am fost supusă unei serii de teste: probe de sânge, evaluări psihologice și un examen pelvin. După agitația inițială, lucrurile au început să se miște mai încet. Am fost supusă unui alt examen pelvin două luni mai târziu. Când al doilea test Papanicolau a arătat celule anormale, mi s-a spus că aveam să primesc informații despre următorii pași – dacă aveam nevoie de tratament. Am presupus că Departamentul de Justiție Penală din Texas* era direct răspunzător pentru îngrijirile mele medicale. Am avut încredere într-un sistem să-mi administreze viața, o sarcină la care evident am dat greș. De îndată ce am fost transferată la Unitatea San Saba, am încetat să mă mai gândesc la sănătatea organelor mele genitale, așa cum o făcusem ani întregi.

Asta până să încep să sângerez. După o lună, am completat un formular pentru o vizită la asistentul medical, singura persoană cât de cât competentă în chestii d-astea. El mi-a făcut un alt examen pelvin și mi-a spus: „Observ că sângerarea este cauzată de o leziune mare pe cervix”. Mi-am amintit dintr-odată de acele celule anormale observate cu nouă luni înainte.

„Poftim?”, a spus el, surprins. „De ce nu te-au tratat atunci?”

„Întreabă-mă ca să te întreb”, am răspuns. El m-a asigurat că urmează să merg la „lanț” (argou pentru transportul alături de alți prizonieri bolnavi), la spitalul din Galveston, în câteva zile. „Chestiile astea au nevoie de mult timp ca să se transforme în cancer”, a spus el. „Cu excepția cazurilor în care ești în libertate.” Umorul lui negru m-a relaxat și am izbucnit în hohote de râs. El a spus că toată treaba asta cu spitalul o să dureze, cel mai probabil, o zi. M-a făcut să mă simt mai bine, dar nimic din ce a spus nu era adevărat.

În fiecare zi în care nu eram chemată la lanț, deveneam din ce în ce mai neliniștită. Două săptămâni mai târziu, am cerut o altă programare. Au mai trecut alte două săptămâni până am stat din nou pe masa pentru examinare din unitatea medicală a închisorii. Tipul care era aproape doctor habar n-avea de cererea mea – sau cel puțin asta a spus. M-a chemat să-mi interpreteze rezultatele de laborator. „Analizele tale au arătat un grad mare de LSIL”, a spus el. Când l-am întrebat ce înseamnă, el mi-a răspuns: „O leziune scuamoasă intraepitelială de grad ridicat”. N-a fost chiar o explicație, dar am înțeles că erau vești proaste. Cu o figură posomorâtă și fără să facă vreun comentariu comic care să mă liniștească, a spus că o să merg la Galveston cât mai repede. A scris un bilet ca să urgenteze transportul meu. Ar trebui să fiu trimisă acolo în următoarele zile, a spus el.

„Aștept de o lună deja”, am insistat eu. „Doar câteva zile”, a promis el.

Au trecut câteva zile, apoi câteva săptămâni. Stomacul meu a încasat stresul cauzat de așteptare, sângerare și nesiguranță. Mi-era rău de la tot ce mâncam. Am încercat să mă calmez cu imagini pozitive. Am încercat să accept ceea ce nu puteam schimba.

Dar eram determinată să primesc tratament. Am mers de câteva ori la unitatea medicală în decursul următoarelor luni. De fiecare dată mă simțeam încrezătoare că aveam să primesc în sfârșit mai multe îngrijiri medicale. Dar n-am fost niciodată pe lista cu pacienți.

La patru luni după ce asistentul medical mi-a spus pentru prima dată „zile”, n-am mers la spital în Galveston, ci la Unitatea Crain din Gatesville, la departamentul de obstetrică și ginecologie al închisorii. Am sperat să se ia măsuri, având în vedere privirile șocate ale asistentei și doctorilor în timpul examenului pelvin. I-am auzit când vorbeau cu polițistul în afara camerei de examinare cu pereți subțiri.

„Analizele ei arată o afecțiune foarte serioasă care necesită tratament imediat”, a spus tânărul doctor. „Nu putem să facem o biopsie pentru că tumoarea sângerează prea mult. Poți s-o pui pe un autobuz către Galveston?”

„Din punct de vedere logistic, s-ar putea să nu fie posibil”, a fost răspunsul polițistului. „Va trebui să verific”.

Am fost trimisă înapoi la San Saba fără niciun comentariu. De data asta, eram sigură că aveam să fiu în următorul transport către Galveston. Îmi simțeam stomacul ghem în timp ce așteptam anunțul de la ora 22:00.

Atunci când n-am fost strigată, m-am simțit confuză, revoltată și descurajată. Cum puteau să mă lase așa? Am depus o altă solicitare medicală. Știam că ceva era greșit. Îmi era frică și eram furioasă. Urma oare să mor în închisoare din cauza unei afecțiuni care ar fi putut să fie tratată în 15 minute, printr-o procedură ambulatorie, chiar cu luni înainte? Ar observa cineva? Am sperat la mai bine. Așteptam cu nerăbdare o viață nouă și cumpătată după eliberare. Oare urma să trăiesc îndeajuns de mult încât să am parte de ea?



Furia m-a îndemnat să merg mai departe. Când nu am primit răspuns la solicitare, am scris o cronologie detaliată a simptomelor mele, a programărilor, a analizelor de laborator și a garanțiilor numeroase că urma să fiu tratată „în câteva zile”. I-am menționat pe doctorii din Gatesville care spuneau că trebuie să fiu dusă imediat la spital. În susul paginii, am scris: „Copie care urmează să fie înaintată într-un posibil proces”.

Oh, cât de repede au atras atenția acele cuvinte. Procesele din închisoare sunt greu de câștigat, dar chestia asta începuse să pară – pentru mine, cel puțin – un șablon incontestabil de neglijență.

În nici patru ore de la depunerea acelei hârtii în cutia pentru cereri medicale, mă aflam deja în micul birou al asistentei. „Este bine că ne-ai alertat în privința asta”, a pus ea, cu pielea din jurul ochilor ridată de îngrijorare. „Instrucțiunile doctorului erau scrise într-un loc greșit, d-asta n-ai fost niciodată pe listă.”

„Sângerez constant și e din ce în ce mai rău”, am spus eu. „Îmi fac griji că e în joc viața mea.”

Ea m-a privit cu compasiune. „Lucrez aici de ceva vreme și n-am văzut niciodată pe cineva neglijat în felul ăsta”, a spus ea. Oare trebuia să mă facă asta să mă simt mai bine? m-am întrebat. „Nu procedăm așa de obicei”, a continuat ea. „Vreau să zic, știu că vrei să duci cazul în instanță și nu-ți spun că n-ar trebui s-o faci. Vreau doar să știi că nu ăsta este standardul.”

„Nu vreau să dau pe nimeni în judecată!”, am spus iritată. „Vreau să am parte de tratament medical! Scopul meu este să-mi salvez viața.”

Managerul unității și căpitanul au intrat apoi în biroul de mărimea unui dulap. M-am simțit expusă și mică în timp ce uitau la mine, cu o atitudine formală și serioasă, în uniformele lor apretate. M-a cuprins o dorință instinctivă să plec, de parcă eram în bucluc. Dar eram blocată în scaunul meu de plastic.

Căpitanul a vorbit primul: „Am fost informați despre problemele tale cu personalul medical. Vrem să ne cerem scuze și să te anunțăm că lucrăm chiar acum la detaliile logistice ale transportului tău”, a spus el. „Ar trebui să mergi foarte, foarte curând.”

Mi-a căzut fața. El voia să-și ceară scuze? Nu auzisem niciodată o chestie de genul.

În după-amiaza aia, un paznic m-a trezit dintr-un somn adânc și mi-a ordonat să-mi iau doar chestiile esențiale: periuța de dinți și papucii pentru duș. „Un alt polițist îți va împacheta lucrurile”, a spus ea. „Nu-ți bate capul. Hai să mergem”. A închis ușa în spatele căreia erau lucrurile mele, prietenii mei și casa mea din ultimul an.

Am fost legată cu cătușe la mâini și lanțuri la glezne pentru călătoria de șapte ore către Galveston. Ei se agitau pe măsură ce eu mă târam spre dubiță. Cu fiecare pas stângaci, mă simțeam mai ușoară. Spiritul meu plutea datorită recunoștinței; urma să am parte într-un final de tratament. Am părăsit tot stresul și chinul și am ajuns aici.

Trei zile mai târziu, am fost diagnosticată oficial cu cancer cervical și am început o altă aventură lungă și anevoioasă care a implicat radioterapie și chimioterapie. Am primit îngrijiri medicale excelente și am răspuns bine la tratament. Tumoarea a dispărut. Am devenit o luptătoare. M-am luptat întâi pentru drepturile mele, apoi pentru viața mea. N-am renunțat niciodată la luptă.

*Atunci când a fost rugat să comenteze, un purtător de cuvânt al Departamentului pentru Justiție Penală din Texas a spus într-o declarație că „se asigură ca toți cei 145 000 de deținuți din sistemul nostru să aibă parte de cel mai înalt nivel de îngrijire medicală. Pe lângă tratamentul disponibil în toate unitățile noastre, prizonierii mai sunt tratați și la Spitalul Galveston din Texas și în anumite facilități private. Dizivia noastră de servicii medicale monitorizează constant calitatea îngrijirilor medicale și investighează toate abuzurile medicale. Din cauza HIPAA, nu putem să comentăm detaliile acestui caz medical.”

Heather Hodges, în vârstă de 46 de ani, a fost externată de la Carole Young Medical Facility din Dickinson, Texas, în data de 27 iulie 2018. Ea a ispășit cinci ani de închisoare pentru acuzații care vizau drogurile. Ea scrie momentan o autobiografie și are în plan să înființeze o organizație pentru dependenții în curs de recuperare și câinii salvați de pe stradă, ca să poată lucra împreună și să ofere servicii de calitate.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.