Femeia care și-a ales data morții

Acum două săptămâni, Jacqueline Jencquel și-a făcut publică decizia să-și încheie socotelile cu viața în ianuarie 2020. Femeia în vârstă de 75 de ani nu este bolnavă în stadiu terminal sau bolnăvicioasă de fel. Ea vrea doar libertatea să moară în condițiile alese de ea înainte să devină prea bătrână și să „țipe de durere”.

În 2016, guvernul francez a dat o lege care permite doctorilor să sedeze pacienții bolnavi terminal pentru a le provoca moartea. Jencquel vrea ca guvernul să meargă mai departe și să ofere celor trecuți de 75 de ani dreptul să-și aleagă când să moară, dacă nu sunt bolnavi terminal.

Este un subiect căruia i-a făcut campanie preț de decenii întregi, ca vice-președinte al organizației pentru suicidul asistat, ADMD și membru al grupului elvețian de campanie pentru dreptul la moarte, Exit.

Am vorbit cu Jencquel ca să înțeleg mai bine de ce crede că vârstnicii ar trebui să-și poată alege data propriei morți și ce crede că marea majoritate a oamenilor nu înțeleg despre moarte.

VICE: V-ați planificat moartea pentru ianuarie 2020. Dar ce face să fie șocantă această decizie este că nu sunteți bolnavă, încă mai aveți de trăit mulți ani, nu?
Jencquel: În primul rând de ce îmi vorbești așa formal? Pentru că sunt bătrână? Poți să mi te adresezi cu prenumele meu. Am un iubit de vârstă cu tine. Ce mă enervează la întrebarea ta este că spui că arăt bine și că nu sufăr, dar cum poți ști asta? Nu ai 75 de ani. Nu știi cum e să ai vârsta mea și să te doară toate. Nu mai pot alerga cum făceam pe timpuri, obosesc mult mai repede și am multe junghiuri intercostale. Gesturile mele nu mai sunt atât de precise, am osteoporoză și tremur. Nu o poți vedea, dar îți jur, chiar tremur.

Ce-i surprinde pe oameni este că nu sunt pe moarte. În Franța, ca să-ți primești dreptul la moarte, trebuie să fii în ultimul stadiu și să urli de durere. În 2005 s-a votat legea Leonetti. Această lege a fost extinsă în 2016 ca să permită oamenilor bolnavi terminal să fie eutanasiați prin sedare, să li se curme durerea dinainte de moarte. Dar nu merge prea departe. Este o modalitate de a nu face față cu adevărat sfârșitului vieții. Ideea este să suferi înainte, apoi te vom ajută să-i faci față până când corpul tău capitulează.

Cum ar trebui oamenii dragi ție să se descurce cu ideea că te apropii de moarte? Cum ar trebui să-i faci față tu însuți? Personal, nu am niciun interes să ajung în punctul ăla. Nu vreau ca altcineva să decidă pentru mine dacă sunt sau nu gata să mor. Nu mai sunt un copil, știu ce vreau.

Îmi pare că te temi mai mult de bătrânețe.
Bineînțeles că mă tem! Tu nu? Am crezut că sunt bătrână încă de când am împlinit 30 de ani. Și chiar dacă ești bogat, de ce ai vrea să fii o povară pentru copiii tăi și să-i facă să se simtă vinovați mereu? Am doi fii care locuiesc în străinătate, unul în Bali, iar celălalt în Berlin. Sunt foarte drăguți cu mine, dar au propriile vieți, cu cariere și copii de crescut. Nu vreau să trebuiască să angajeze o asistentă să aibă grijă de mine, să-mi țină de urât cu veselia falsă rezervată bătrânilor. Știi tu: Deeeeci, am dormit bine azi-noapte? Am făcut un caca azi?

E mai bine să faci mișto de asta, pe bune. Sincer, eu sunt adepta morții cât mai puțin dramatice. Este doar parte din viață, până la urmă. Religia este cea care a zis că viața este sacră și a făcut moartea un tabu suprem. Dar pe bune acum: suntem aici datorită unei penetrări care a fost mai viguroasă decât restul.

Spui toate astea, dar în momentul de față viața ta este destul de distractivă, ai un iubit cu 30 de ani mai tânăr decât tine, duci o viață confortabilă, ești atletică, călătorești și ai trei nepoți pe care-i iubești. De ce ai vrea să sfârșești totul, când viața a fost așa de bună cu tine?
Pentru că inevitabil va veni o zi când nu voi mai putea să-mi trăiesc viața așa cum vreau. Nu vreau să aștept până mă voi seniliza, în scutece și scaun cu rotile, ca să pot pune problema să plec din viața asta cu demnitate. Da, din punctul ăsta de vedere sunt norocoasă. Și încă mai am câțiva ani buni în față. Dar urăsc acele clișee. Cine sunt ceilalți ca să mă judece? Niciunul dintre ei nu este în corpul sau capul meu.

Dacă mă întrebi pe mine, vârsta este în sine o boală incurabilă și este mereu fatală. Uită-te la mine: arăt bine pentru că mă întrețin. Sunt slabă pentru că merg la sală. Acum zece ani, mi-am făcut un lifting facial ca să nu mi se lase bărbia. Am făcut terapie cu hormoni în timpul menopauzei ca să nu ajung să arăt ca un boșorog. Sigur, am reușit să mă dau cu parapanta vara asta, și totuși știu că, în curând, nu o voi mai putea face. Îmi place să mă plimb cu scuterul cu iubitul meu, dar va trebui să mă opresc în curând fiindcă-mi fute spatele.

Și asta fără să pun la socoteală și mărunțișurile mizerabile de zi cu zi. Nu mă mai pot îmbăta fiindcă după câteva pahare mă ia o durere îngrozitoare de cap. La fel este și cu mâncarea, nu mai pot mânca orice poftesc. Am o digestie grea și după nu pot dormi ca lumea. La un moment dat m-am trezit în toiul nopții ca să urinez și am intrat direct într-o ușă. S-ar putea să nu-ți pară mare lucru, dar mi-am spart capul, așa că a trebuit să chem salvarea. Fiii mei s-au îngrijorat foarte tare. Data viitoare când voi cădea, mă voi mai putea ridica? Și ce se întâmplă dacă leșin? Mă vor găsi trei zile mai târziu deshidratată sau moartă, înecată cu propria vomă.

La un moment dat, viața nu mai este viață. Într-un final la ce se reduce totul? Futaiul? Până și ăla devine complicat.

Nu te temi de ce ar putea să creadă oamenii despre tine?
Sincer, mă doare-n fund. Mă gândesc la chestia asta de mai bine de 30 de ani. În 2006, când trăiam în Venezuela, mi-am creat propria organizație pentru dreptul la moarte. Mă gândesc mereu la problemele din jurul suferinței și ale morții. Bunica a murit la 38 de ani în dureri oribile de la un caz netratat de cancer mamar. Asta se întâmpla în 1930, pe vremea lui Stalin, și nu erau sedative ca să-i aline durerea. Mama avea opt ani și nu a uitat niciodată țipetele îngrozitoare ale maică-sii, rugându-se de soțul ei să o ajute să moară.

Imediat după asta, bunicul a zburat în China pentru represiunea împotriva intelectualilor ruși. Acolo m-am și născut. Când eram mică, în Saigon, mă uitam la soldații care mergeau în marș, mutilați de războiul indochinez. Auzeam oamenii care vorbeau despre cum au fost salvați, dar mereu m-am gândit că soldații mai bine ar fi murit.

Mai târziu maică-mea s-a luptat cu cancerul pancreatic timp de trei ani. Chirurgul a vrut s-o opereze când avea 74 de ani! Am intrat cu forța în cabinetul doctorului să-i cer să oprească operația. Apoi mi-am luat mama acasă, ca să poată să moară în pace. Apoi tata a făcut Alzheimer, o boală îngrozitoare. I-am fost alături și lui până la final. Deci după cum vezi, am privit moartea în ochi de mai multe ori.

Deci nu-ți faci griji că suicidul asistat va fi exploatat?
Asta este ridicol! Eutanasia a fost legală în Olanda încă din 2001, în Belgia din 2002, și tot nu au fost valuri de sinucideri asistate. Câteva sute de cazuri în fiecare an, cel mult.

Ce ne propunem este să ajutăm oamenii să facă această trecere când încă mai sunt în toate doagele. Dar acest argument le scapă majorității, pentru că-i forțează să privească viața în termenii sfârșitului și nu așa am fost programați.

Articolul a apărut inițial pe VICE FR.

UPDATE 18 august 2020: Jacqueline Jencquel, acum la 76 de ani, a anunțat în ianuarie anul acesta că și-a amânat data morții, pentru că vrea să se mai bucure puțin de viață. A declarat că nu va anunța noua dată pentru decesul său programat ca să nu mai fie în atenția presei.