De ce PSD și-a dat singur cel mai mare „M*ie PSD”

Când am văzut circul rezultat în urma confiscării de către Poliția Română a plăcuțelor de înmatriculare ce muiesc PSD-ul, mi-au venit în minte un proverb și o memă. „De ce fugi, de aia nu scapi” și „te poți ascunde, dar nu te poți ascunde”. Sau, ca să fiu nițel mai pompos, ce s-a întâmplat ieri se încadrează perfect în definiția așa-zisului efect Streisand.

Răsfoiește puțin Internetul și vezi cum au gestionat autoritățile întreaga situație, apoi uită-te ce efect a avut tentativa lor de a băga totul sub preș. Înainte de a rămâne fără plăcuțe și carnet, șoferul buclucaș fusese oprit de încă trei ori în trafic. De fiecare dată, Poliția a constatat că omul avea toate documentele la el (inclusiv plăcuțele originale, nepersonalizate) și l-au lăsat să plece mai departe. Nemulțumit de indulgența agenților din provincie, Inspectoratul General de Poliție a trimis o adresă internă prin care structurilor din teritoriu li se cerea să analizeze ce legi și convenții internaționale sunt încălcate. Una dintre legile invocate în momentul suspendării carnetului și ridicării plăcuțelor, convenția de la Viena, fusese amendată în 2016, astfel încât să fie acceptate numere de înmatriculare formate doar din litere.

Contactat telefonic, reprezentantul Brigăzii Rutiere s-a fâstâcit. Mai întâi, mi-a invocat încălcarea articolului 334 (alineat 4) din Codul penal, unde este interzisă „conducerea pe drumurile publice a unui vehicul înmatriculat în alt stat care nu are drept de circulație în România”. Apoi, același reprezentant al Poliției a sugerat că șoferul buclucaș ar fi refuzat să prezinte documentele necesare, deși acesta din urmă dezminte acuzația și spune că le-a avut la el în toate cele patru dăți în care a fost oprit.

Totodată, Poliția susține că a vorbit cu Interpolul suedez, să afle dacă plăcuțele personalizate pot fi folosite și-n alte țări ale Uniunii Europene, iar omologii lor vikingi i-au informat că sunt valide doar în Suedia, contrazicând un comunicat al Ambasadei Suediei la București. Autoritățile române s-au dovedit atât de meschine încât au telefonat inclusiv Agenția Suedeză de Transport, pentru a-i informa că plăcuțele personalizate emise de ei conțin mesaje ofensatoare la adresa PSD-ului. Drept urmare, suedezii au anunțat ieri că plăcuțele furnizoare de muie vor fi revocate. Teoretic, PSD a câștigat.

Momentul în care-i sunt luate plăcuțele:

Practic, anti-pesedismul pare să fie mai popular decât oricând pe Internet și pretutindeni. Un român a promis că se va întoarce din Belgia cu mașina înmatriculată cu numărul „1 JOS PSD”. În Norvegia a fost înregistrat un număr personalizat care spune că PSD SUGE.

Și așa ajungem înapoi la efectul Streisand. Denumirea fenomenului a luat naștere undeva prin 2005, după un proces prostesc pornit de actrița Barbara Streisand împotriva unui fotograf care-i pozase conacul dintr-un elicopter. Fotografia făcea parte dintr-o colecție de alte 12 000 de poze cu țărmul Californiei care documentau felul în care activitatea umană a erodat de-a lungul timpului coasta statului american. Dintr-un motiv sau altul, actrița americană a simțit că poza respectivă îi încalcă dreptul la viața privată și a dat proiectul în judecată, cerând despăgubiri de 50 de milioane de dolari.

Pe hârtie, totul părea simplu: având de partea sa tone de bani și avocați cu experiență-n jecmănit amărâți, femeia a crezut c-o să câștige ușor procesul, iar poza va dispărea numaidecât de pe fața Internetului. Bineînțeles că lucrurile s-au întâmplat fix pe dos. Dacă la început poza respectivă avea fix șase descărcări, dintre care două de către avocații actriței, după ce cazul a fost mediatizat de jurnaliști și viralizat pe Internet, conacul lui Streisand a ajuns să fie admirat de sute de mii de persoane într-o singură lună. Și, colac peste pupăză, cazul a fost respins de judecători, iar actrița a trebuit să-i plătească fotografului cheltuieli de judecată în valoare de 150 și ceva de mii de dolari.

Fenomenul nu-i unul nou, Internetul este doar cel care i-a atașat numele unei vedete. Țin minte că undeva prin adolescența mea târzie, după o rundă de lamentări pubertine despre părinți și rubedenii obsedate de control, un prieten m-a sfătuit să „zic ca ei și să fac ca mine”. Pe moment n-am știut să evaluez cum se cuvine înțelepciunea sfatului, dar acum, când stau să judec la rece diverse evenimente din trecut, realizez că de fiecare dată când cineva încerca să impună lucruri cu forța sau să-mi interzică ceva anume, instinctul mă îndemna să fac fix pe dos. De exemplu, când mi se spunea că am voie la calculator doar o oră, făceam tot posibilul să stau trei sau patru, profitând de fiecare moment în care ai mei erau plecați. După șapte ani acasă (mă rog, șase și opt luni în cazul meu) în care mi s-a inoculat ideea că înjurătura e cel mai greu păcat pe care-l poate comite un copil, odată ajuns la școală am avut grijă să rețin toate blestemele ce-mi treceau pe la urechi și să le folosesc de fiecare dată când familia nu era prin preajmă.

În psihologie, specialiștii vorbesc despre așa numita reactanță psihologică, fenomen ce se manifestă în situațiile în care oamenii se apără împotriva celor care le amenință sau limitează libertatea. În cazurile de acest fel, „furia este o componentă esențială și implicit gândirea irațională, pentru că oamenii se simt amenințați și reacționează fără să mai țină cont de consecințe ulterioare”, mi-a povestit un psiholog care a preferat să-și păstreze anonimatul.

Așadar, e un gest irațional să umpli piețele și drumurile patriei cu „MUIE PSD”, dar trebuie să ne amintim de unde a pornit totul, adică de la cei care țin cu tot dinadinsul să ne facă viața mai grea abuzând de puterea pe care o dețin.

Privind situația din cealaltă parte a baricadei, încercarea PSD-ului de a elimina „muie PSD” din spațiul public nu are legătură cu reactanța, ci cu „fenomenul de apărare a unei identități colective cu imagine pozitivă de ceva/cineva ce reprezintă o amenințare (o jignire, în cazul de față)”, mi-a spus psihologul.

Totuși, când există atâtea cazuri documentate în care băgarea sub preș și pumnul în bot s-au dovedit tactici ineficiente, cu rezultate imprevizibile sau chiar opuse celor dorite, de ce continuă politicienii să le pună în aplicare? Din prostie și ignoranță, ar zice unii. Așa o fi, Carmen Dan și subordonații ei din Poliție nu par să fi auzit despre efectul Streisand sau reactanța psihologică. Problema-i că genul ăsta de reacție tiranică la critici se întâlnește inclusiv printre cei mai educați. E plin globul de părinți ultra-educați care răspund actelor de rebeliune infantilă sau adolescentină prin interdicții absurde, cenzură sau chiar violență fizică, fără să analizeze vreun moment dacă actul de rebeliune e justificat sau nu.

„Este o datorie urgentă de a te apăra, chiar dacă strategic este greșit”, spune psihologul.

În cazul ăsta, au fost doar niște mui. Care s-au înmulțit când autoritățile au încercat să le bage sub preș și să ignore nemulțumirea legitimă a populației. Totuși, Carmen Dan și aghiotanții ei din Poliție ar trebui să-și amintească ce s-a întâmplat când PSD a încercat să împiedice votul diasporei la alegerile prezidențiale din 2014. Atunci, impulsivitatea i-a costat președinția. Momentan încă se cred zei și au impresia că n-are cine să-i înlăture de la guvernare, dar nu se știe niciodată. Mai bine-și iau muia în tăcere decât să pună paie pe un foc pe care ulterior nu-l vor mai putea controla.