Fotografii trase în 20 de ani cu creste punk fenomenale

Articolul a apărut inițial pe i-D.

Pe la mijlocul anilor '80, când Ed Templeton a descoperit skateboarding și s-a alăturat unui trib al subculturii de tineret, i s-a oferit o intrare pe o altă scenă: cea punk.

„Doar faptul că aveam un skateboard m-a apropiat de acești copii, pe care înainte îi evitam. Ei arătau duri și mă intimidau”, îmi spune Templeton despre scena punk din Huntington Beach. „Din senin, ei s-au băgat înseamnă și m-au întrebat: „Te dai cu skate-ul, nu? Hai cu noi”. Astfel, a descoperit o lume cu totul nouă. Îmi ofereau casete cu Dead Kennedys și am început să mă dau și mai mult cu skate-ul. Țin minte că acești punkeri m-au luat sub aripa lor și de aici a pornit totul.”

În comunicatul de presă pentru noua sa expoziție, Hairdos of Defiance, Templeton relatează o dimineață în care unul dintre prietenii săi punk, Ron Hanstein, a venit la Școala Generală Ethel Dwyer cu o creastă mohawk țepoasă. „L-am întrebat cum a reușit să o facă așa rigidă, iar el mi-a răspuns: albușuri de ouă și gelatină Knox. Mai târziu, l-au dat afară de la școală pentru asta.”

Cu același stil consacrat în proiectelor sale îndrăgite, Teenage Smokers și Teenage Kissers, în care Templeton s-a concentrat exclusiv pe adolescenți care pufăiau țigări și se sărutau focos, Hairdos of Defiance este o colecție de fotografii doar cu creste. Aceste portrete de rebeliune foliculară au fost făcute de-a lungul ultimelor două decenii, în timpul plimbărilor lui Templeton pe pontonul din Huntington Beach, precum și în călătoriile sale din jurul lumii. Ca în toate fotografiile sale reușite, el capturează excentricitățile vieții de zi cu zi cu umor și empatie.

Înainte de lansarea expoziției de la Roberts Projects din Los Angeles, am stat de vorbă cu Templeton despre motivul pentru care nu și-a făcut niciodată creastă (deși îi admiră pe cei care au).

VICE: De ce o expoziție cu creste?
Ed Templeton: Mai întâi a venit titlul. Prietenul meu Mike Burnett este fotograf pentru revista Thrasher. Noi mereu mergeam împreună în turneele de skateboarding. Odată, am văzut niște copii cu creste, iar Mike a spus: „Uită-te la frezele alea sfidătoare.” Mi-a plăcut la nebunie cum i-a descris și am ținut minte termenul de „hairdos of defiance”. Așa că, de fiecare dată când vedeam pe cineva cu o creastă, mă gândeam la expresia asta.

Când galeria Roberts Projects m-a abordat pentru o expoziție în sala de proiecte, am început să mă gândesc ce anume aș putea prezenta acolo și mi-am amintit descrierea lui Mike. Am început să mă uit prin arhiva mea și am observat că, de-a lungul anilor, am fost atras de copii cu creste. Dacă-i vedeam pe stradă, stăteam de vorbă cu ei sau îi fotografiam. Nu cred că m-am gândit vreodată să fac un album pe tema asta, ci doar fotografiam ce mă atrăgea pe străzi.

Multe dintre fotografiile tale au un vibe de spontaneitate și secretism. Dar puștii ăștia par conștienți că-i fotografiezi.
În general, nu sunt foarte curajos. Am metodele mele prin care mă apropii de oameni, dar de obicei nu încerc să mă bag în seamă, pentru că nu prea mă pricep la conversații de umplutură. Am câteva fotografii cu creste făcute pe ascuns, dar în rest e greu să faci o fotografie reușită dacă subiectul nu stă pe loc. Așa că, dacă vedeam pe cineva cu o creastă cool, îl abordam și îl rugam să mă lase să-l fotografiez. Cât am făcut asta, am realizat că eu provin dintr-o generație în care creasta era ceva intimidant. În 1985, când am început să mă dau cu skate-ul și să ascult punk, o creastă însemna „Lasă-mă dracului în pace.”

Dar acum, în anii 2000, creasta aproape că te invită să acorzi atenție persoanei, știi ce zic? Când mă băgam în seamă cu puștii punk, unii dintre ei păreau înfricoșători, dar mi-am dat seama că și ei doreau să fie fotografiați, chiar se bucurau. De aia petreceau atât de mult timp să-și facă freza. Eu am descoperit că majoritatea oamenilor sunt mai mult decât bucuroși să fie fotografiați. După o perioadă, am prins tupeu.

În descrierea expoziției, vorbești despre prietenul tău care a fost exmatriculat pentru că avea creastă. Asta face ca titlul să sune atât de veridic. Să sfidezi atât de mult autoritatea încât ești dat afară fără să scoți un cuvânt.
Desigur, asta este simbolistica crestelor punk. Triburile de americani nativi purtau creste mohawk pentru a intimida adversarii. În al Doilea Război Mondial, a existat un batalion de soldați americani parașutiști care și-au făcut creste ca să pară mai nebuni. Când punkerii din Londra anilor '70 au început să adopte estetica, era comportamentul antisocial suprem. Un du-te dracului vizual. Creasta a fost mereu o frizură cu rol de antagonist.

Care au fost criteriile de selectare a fotografiilor pentru expoziție?
Un proiect amplu a fost digitalizarea întregii mele arhive fotografice. Tot ce fac e pe film, așa că a trebuit să scanez toate fotografiile și totodată le-am etichetat. Aproape am ajuns în punctul în care pot căuta în arhiva digitalizată doar cu un singur termen, cum ar fi „mohawk” și să găsesc fotografii care datează de prin 1998.

Multe dintre proiectele mele s-au format după mult timp. Eu nu mă setez să fotografiez ceva anume, iar datorită acestui lucru mi se pare că prind mai multă profunzime. Uneori, oamenii vin cu o idee de proiect și se țin de ea vreo câțiva ani. Deși poate ieși ceva grozav, e vorba doar de doi ani de lucru. Fotografiile mele sunt vechi de decenii. După ce le-am strâns pe toate catalogate cu „mohawk” sau „frizură nebună”, le-am selectat pe cele mai bune. Unele nu erau foarte clare sau nu imortalizau un moment. Iar unele creste pur și simplu erau mai cool decât altele.

Ai avut vreun subiect recurent de-a lungul anilor?
E un tip în Huntington Beach care poartă o creastă țepoasă și câteodată îl prind cum stă întins cu plajă și citește. L-am fotografiat de mai multe ori de-a lungul anilor, fără să-mi dau seama că era tot el. Cred că apare de două ori în album. Mai am un alt punker cu țepi verzi pe care l-am văzut de mai multe ori și el la rândul lui apare de două ori în album.

Tu și Deanna vă plimbați o grămadă când sunteți prin Londra. Ai observat vreo diferență între creste în funcție de zonă?
Nu m-am gândit la asta până acum, dar în Londra am observat creste foarte aranjate. Îmi aduc aminte de două care erau imaculate, bine pieptănate, aproape ireale. Aici în California, crestele sunt mai rufoase și se observă că sunt făcute cu mâna.

Spune-mi despre componenta de instalație a expoziției.
În general, încerc să fac expozițiile mele mai primitoare, dacă se poate. Vopsesc pereții cu albastru sau verde, culori pe care oamenii le preferă și în casele lor. Doar pentru a oferi o atmosferă diferită decât cea a unui perete alb și steril. Anul trecut, am avut o expoziție în Japonia într-un magazin de surf. Am avut o instalație din pal unde am pus lucrările imprimate fără rame. Îmi aduc aminte că arăta foarte cool.

Așa că am vrut să încerc ceva similar și în cadrul acestei expoziții. Sala de proiecte de la Roberts Projects e mai mică decât galeria principală și are un vibe mai intim. Vom monta panouri de lemn unde sunt expuse printurile, majoritatea fără rame. Am rupt marginile câtorva fotografii, ca să pară mai rufoase. Am pictat pe unele dintre ele și pe multe am scris. Planul ar fi să le agăț haotic, ca să pară ca o expoziție într-un garaj sau panoul personalizat de un adolescent. Într-un fel, pare mai informal și un pic mai punk.

Tu ți-ai făcut vreodată o freză mai excentrică?
Nu, și cred că o parte din motivul pentru care mă simt atras de acești copii punk e faptul că eu nu aș purta creastă, din două motive: percepția mea despre punk este opusă esteticii mohawk. Ideea de a-ți aranja freza cu meticulozitate ca să fii punk mi se pare o contradicție. Eu provin din partea Frugazi, unde nu se pune accent pe haine sau freze. Însă, pe de altă parte, nu cred că aș avea curajul să port creastă. Mi se pare fascinant cum oamenii ies afară și interacționează cu societatea cu astfel de freze. Admirația mea pentru ei e la fel de mare ca reticența de a-mi face creastă.

Seria fotografică „Hairdos of Defiance” a lui Ed Templeton este expusă în galeria Roberts Projects din Los Angeles, iar un album publicat de Deadbeat Club conține și un eseu scris de Templeton. Mai multe informații, aici.