High hui

Ce am învățat după patru ani de sărbători cu imigranți români la Londra

Comunitatea de români de aici ține morțiș să blocheze o stradă întreagă, în noaptea de Înviere, iar de revelion să bea în aceleași două cluburi.
Autorul

Este a patra oară consecutiv când petrec Paștele în Londra. Ca ortodox practicant (în sensul de vizitator sistematic al bisericii de la mine din sat și fan declarat al muzicii psaltice), este un sacrificiu pe care mi l-am asumat încă din 2015. Atunci, în infinita mea inocență, de imigrant proaspăt, de membru activ al diasporei, am încercat să merg la slujba locală de înviere, în Kingsbury – în inima cartierelor românești din nord-vestul Londrei. Acolo am găsit o mulțime de oameni, aș zice vreo cinci-șase sute, într-o curte neîncăpătoare a unei biserici neîncăpătoare, întinși, în consecință, în stradă – unde deja erau parcate ilegal cel puțin o sută de mașini, blocând traficul. Bărbații fumau și vorbeau tare despre muncă. Cei mai tineri fluierau sau comentau trecerea vreunei fete, care răspundea corespunzător. Femeile ascultau cu pioșenie, deși nu auzeau nimic, și mai băteau câte o cruce răzleață, când li se părea că ar fi cazul.

Publicitate

O atmosferă de crâșmă rurală, acompaniată de un miorlăit jalnic din hârâitul unor boxe oricum impotente în fața vacarmului. Orice speranță de muzică psaltică sau de liturghie pascală structurată conform tipicului mi s-a spulberat instantaneu. Am plecat acasă după zece minute.

A doua zi am organizat grătarul aferent (prin rotație, îmi vine rândul o dată la trei-patru ani) și am aflat că mai multe mașini și și mai multe buzunare au fost golite de conținut în noaptea precedentă, cu siguranță de către niște necredincioși. A trebuit să încheiem repede sindrofia, pentru că niciunuia dintre noi nu i s-a aprobat cererea de concediu pentru lunea Paștelui. Ghinionul de a nu fi nici evrei, nici musulmani, nici hinduși: nu exista (și mă îndoiesc că ar exista și astăzi) suficient awareness față de ortodoxie. „Aren’t you a Christian, what kind of Easter have you got?” m-a întrebat, confuză, managera mea poloneză de atunci. M-a sfătuit să fac o cerere scrisă care să însoțească solicitarea din sistemul intern de resurse umane. Nu am primit răspuns niciodată.

COZI DE ROMÂNI CA-N COMUNISM

Cu câteva ore înainte, mi se făcuse poftă de cozonac, așa că m-am dus la una dintre cofetăriile românești, cofetărie situată în Burnt Oak (românii l-au botezat BOTOC, BONTOC sau chiar BRONTOC). Am numărat 168 de persoane la coadă, coadă care se întindea, evident, de-a lungul trotuarului și chiar pe strada alăturată, mai puțin circulată. Erau doar cei care făcuseră deja comenzi în săptămâna precedentă și veniseră să le ridice. De comenzi noi nu mai putea fi vorba. Am înghițit în sec la cozonac, dar m-am gândit că ar prinde bine o ciorbă de miel, de preferat românesc, ucis cu o barbarie care nu ține să recupereze sângele. M-am dus la o măcelărie de pe lângă un magazin românesc, tot în Burnt Oak. Coada era ceva mai mică, maximum o sută de persoane, dar mă îndoiesc că aș mai fi găsit miel dacă mă așezam acolo. Plus că probabil nici nu au apucat să servească pe toată lumea până la ora închiderii. Mi-am acceptat soarta de întârziat și mi-am învățat lecția de a cumpăra produsele highly demanded cu cel puțin trei zile avans.

Publicitate

CONCERTELE ARTIȘTILOR ROMÂNI SUNT SUBLIME

Pentru lunea Paștelui, am refuzat cu emfază invitații la diverse evenimente românești: concerte îndoielnice Paraziții sau Smiley, stand up proletar Bobonete sau Radu Pietreanu, petreceri cu DJ necunoscuți și sute de invitați în cluburi ca Silver (în estul Londrei) sau Unique (în nord-vest). Cu sau fără prezența mea, petrecerile merg înainte în fiecare an, și feedbackul pe care îl primesc fără să îl cer de la participanți este invariabil același: muzică, dans, râs, băutură, scandal, poliție pe la 4 dimineața. Ca orice discotecă de la căminul cultural al oricărei comune cu mai mult de cinci sute de locuitori.

Autorul (al doilea din dreapta) se distrează în acest grup mixt, într-un club din Londra

ALTĂ VIAȚĂ DE CRĂCIUN, CÂND RĂMÂI ÎN LONDRA

De la Crăciunul care a urmat (deja al doilea în Londra) știam la ce să mă aștept. Mai bine de trei sferturi dintre români se grăbesc spre casă de Crăciun, în ciuda jafului organizat al companiilor aeriene (un bilet low-cost numai dus ajunge să coste peste 500 de lire!) și vremii potrivnice. Dacă nu prind bilet la avion, închiriază un BMW X6 alb, să aibă cu ce se lăuda, sau urcă într-un autocar și petrec o săptămână pe drum. Cei care, la fel ca mine, preferă să se bucure de străzi goale și aer respirabil, se organizează în grupuri mult mai mici și se distrează în liniștea casei închiriate. Până și vecinii sunt plecați, pentru că, spre deosebire de Paște, toată lumea are concediu și sărbătoare în același timp. Silver și Unique organizează revelioane triste, cu DJ și mai anonimi, dar scandal mai puțin.

Publicitate

Concertele fac trecerea între registre, din ridicol în derizoriu – copii-colinde, Fuego, Hrușcă, cântăreți super-anonimi de muzică populară, gen Alexandru Recolciuc sau Silvana Riciu. Magazinele românești, cu câteva excepții notabile, sunt închise.

Contrar mitului, de Crăciun românii nu prea merg la biserică. Chiar la mine la țară, abia vedeai câteva babe care se treziseră devreme și vreo doi-trei fanatici care oricum nu aveau nimic mai bun de făcut. Cu atât mai mult cei din diaspora occidentală, care, conform infamei studente de top, autoarea scrisorii virale din urmă cu câțiva ani, s-a îndepărtat deja de spiritualitate. După experiența pascală, n-a mai fost nevoie să merg la vreo biserică românească din Londra ca să mă conving că nu am ce să caut acolo. Paradoxal, am aflat ulterior că de Crăciun se organizează concerte de colinde psaltice. Poate că există totuși speranță.

REVELION ÎN MIZERIE SCUMPĂ

Odată cu concertele cu prezență redusă, tradițiile și obiceiurile sunt respectate, după posibilități. Se merge cu colinda pe la rătăciții care n-au mai apucat să plece; colindă mai mult adulții decât copiii. Circulă o legendă despre o stradă din Leyton (cartier în estul Londrei) unde populația e formată din peste 90% români. Aceeași legendă detaliază că lumea se salută cu „bună ziua” și colindătorii bat la fiecare ușă și toate li se deschid.

Într-un an, un prieten a cumpărat o jumătate de porc și și-a făcut afumătoare în curte, din două butoaie și niște pirostrii improvizate. Am plecat de la revelion îmbâcsit, dar măcar mâncasem cea mai bună costiță afumată din viața mea. În alt an, am mers pe Primrose Hill să vedem focul de artificii din centru. A fost cel mai dezamăgitor, de la gustul oribil de Moet Chandon sec (deh, a descoperit românul șampania) la prețul umflat al Uberului (surge de 2.5x) și la grămada de câini ce schelălăiau mai tare decât muzica cluburilor din apropiere. Probabil e un act cultural strict englezesc, că n-am văzut picior de român pe acolo.

Publicitate

Picior de român n-am văzut nici la revelionul în pub la care am participat în anul următor. Probabil pentru că era petrecere privată (deși nu am plătit bilet la intrare) și ușile s-au închis la 9pm. Probabil pentru că eram cel mai brunet din toată clădirea – invitația a fost făcută într-o doară, pe chatul echipei de fotbal la care activam; nimeni nu se aștepta ca un ne-englez să accepte și să se prezinte. Am suportat priviri lungi din multe direcții (rasismul mascat al englezilor world class din estul Londrei este proverbial) și mi-am văzut de distracție. Natural, nu a venit poliția, nu s-a bătut nimeni, iar muzica a fost mai bună decât Top 40 toată noaptea și manele expirate spre dimineață.

DUPĂ PATRU ANI NIMIC NU S-A SCHIMBAT

În anii ce au urmat (inclusiv zilele astea), Paștele și Crăciunul meu au fost cam aceleași: prea multă mâncare la grătar, un pic prea multă băutură, reuniunea bienală cu consăteni sau membri ai familiei extinse pe care nu-i pot evita. Eu m-am îndepărtat încet de comunitate, dar toți prietenii mei români, fără excepție, continuă să blocheze străduța din Kingsbury în noaptea de înviere, să fumeze și să vorbească despre muncă (au îmbătrânit odată cu mine, nu mai fluieră după fete), să-și piardă telefonul sau portofelul, să meargă la muncă în lunea Paștelui, să bifeze prezența în Silver sau Unique, să stea la cozi infernale, comparabile cu cele despre care încă ne povestesc părinții, pentru cozonac, miel sau cârnați, în general să sufere cu veselie prefăcută același dor de casă care mistuie toți exilații din lume, români sau nu.

Cumva inexplicabil, pentru că populația și atmosfera din context sunt aproape identice.