Chestii

De ce s-au sinucis atâția olandezi în primele zile ale celui de-al Doilea Război Mondial

Cartea lui Lucas Ligtenberg investighează de ce s-au omorât 350 de oameni în primele luni ale ocupației germane.

de Jan van Tienen; translated by Oana Maria Zaharia
22 Iunie 2017, 9:11am

În seara zilei de 15 mai 1940, la doar cinci zile după ce forțele germane invadaseră Olanda, scriitorul evreu Abel Herzberg se plimba prin Amsterdam. Era datoria lui să verifice dacă luminile orașului erau stinse, ca naziștilor să le fie mai dificil să nimerească ținta. Așa că își făcea datoria, când a fost oprit de o menajeră panicată, care l-a implorat să vină cu ea până la o casă din apropiere.

Când au ajuns acolo, Herzberg a găsit un cuplu care încercase să se sinucidă. A încercat să-i salveze, dar era prea târziu. Cei doi n-au fost singurii care au luat decizia să-și curme viața – în aceeași lună s-au sinucis 350 de persoana în Olanda, inclusiv familii întregi.

În noua lui carte, „N-o să pună mâna pe mine în viață", scriitorul și jurnalistul Lucas Ligtenberge investighează această perioadă îngrozitoare și spune poveștile oamenilor care și-au pierdut orice speranță. Am vorbit cu Lucas despre lucrarea lui și am încercat să înțeleg de ce au ignorat atâția istorici olandezi acest subiect.

Citește și: Persoanele care combină alcoolul cu cocaina au un risc de sinucidere mai mare

VICE: De ce ai hotărât să scrii cartea?
Lucas Ligtenberg:
Întotdeauna mi s-a părut un subiect fascinant și derutant. De câte ori se vorbește despre asta în Olanda, auzi doar de câțiva scriitori olandezi sau oameni de știință care s-au sinucis în timpul războiului, dar pe mine m-au interesat poveștile mai puțin cunoscute. Am analizat lucrări precum cea a istoricului Loe de Jong, Regatul olandez în timpul celui de-al doilea război mondial, dar conținea puține informații pe această temă.

De ce ți se par atât de importante aceste povești?
Reprezintă panica și șocul cauzate de ocupație. E greu să apreciezi ce au simțit olandezii – mai ales olandezii evrei – când germanii au invadat țara. Pe mulți îi îngrozea atât de tare gândul că Hitler va prelua conducerea încât au hotărât că sinuciderea e singura scăpare. În unele cazuri, le-a luat oamenilor doar cinci zile ca să-și piardă speranța. Am încercat să le înțeleg poveștile ca să înțeleg mai bine respectiva perioadă.

Cum te-a afectat experiența scrierii unei astfel de cărți?
Nu mai pot merge cu bicicleta prin Amsterdam fără să mă gândesc la oamenii despre care am scris. Oriunde merg, mă gândesc: „Pe strada asta s-a omorât cutare, aici a murit cutare." Multe locuri din oraș mi s-au întipărit pe veci în memorie.

Citește și: Muzica m-a ajutat să-mi depășesc gândurile de sinucidere

De ce crezi că sinuciderile astea n-au apărut în cărțile de istorie?
În unele cazuri, motivele sunt personale. Istoricul Loe de Jong, care era evreu, a fugit împreună cu soția și vecinii în orașul port Ijmuiden în ziua de după capitularea Olandei, ca să se îndrepte de acolo spre Londra. Dar s-au pierdut de vecini și numai ei au ajuns în Londra – familia Win a fost nevoită să se întoarcă acasă. În noaptea aceea, toată familia Win s-a sinucis. El era foarte apropiat de ei, mergeau des cu barca împreună. Poate că experiența a fost prea dureroasă ca s-o poată descrie. A menționat doar pe scurt sinuciderea în carte.

Stânga: Bruno Asch (stânga, spate) și-a luat viața înainte ca familia lui să fie capturată. Dreapta: Familia Win.

Stânga: Bruno Asch (stânga, spate) și-a luat viața înainte ca familia lui să fie capturată. Dreapta: Familia Win.

Te-ai simțit vreodată copleșit de această cercetare?
Da, una dintre poveștile care m-au șocat a fost a cea a lui Bruno Asch. Era un evreu german de succes – membru al consiliului local din Frankfurt și Berlin – și trăia cu familia din Olanda în 1940. Când armata germană a invadat Amsterdamul, și-a luat viața. Presupun că din cauză că se simțea vinovat că nu reușise să-și ducă familia undeva în siguranță.

Mai târziu, soția și copiii lui au fost arestați de germani și trimiși într-un lagăr de concentrare. Inițial, una dintre fiicele lui a scăpat – era în drum spre casă cu o prietenă. Când le-a văzut pe surorile și pe mama ei în stația de tramvai, a vrut să alerge spre ele, dar prietena ei a oprit-o. Mama și surorile ei au fost ucise în lagărul de concentrare, iar ea a fost arestată și ucisă peste alte patru luni.

Ai învățat mai multe despre sinucidere în general pe parcursul cercetării?
Toate poveștile pe care le-am găsit mi-au oferit multe informații despre emoțiile victimelor din perioada respectivă. Dar e greu să compari aceste cazuri cu sinuciderile în general, pentru că e vorba de un context foarte special. Nu pot decât să speculez de ce ar alege cineva să-și ia viața.