Chestii

10 întrebări pe care ai vrut mereu să i le pui cuiva care a fost în comă

După ce s-a îmbolnăvit de inimă, Lauren a stat aproape trei săptămâni într-o comă indusă.
Fotografie via PhotoAlto / Alamy Stock Photo

Imaginează-ţi că într-o zi incepi să te simţi ciudat, aşa, din senin. Nimic grav la început, suficient cât să te îngrijoreze. Apoi, pe parcursul zilelor următoare, nu numai că nu ţi se ameliorează starea, ci se înrăutăţește vizibil, până cand te trezeşti într-un pat de spital lângă un doctor care îți zice că va trebui să ţi se inducă o comă numai ca să ai şanse să râmăi în viaţă.

Sună halucinant, dar asta a trăit pe pielea ei Lauren Banton Williams, în vârstă de 28 de ani, care, cam pe la începutul anului trecut, a început să sufere brusc de o boală a inimii numită miocardită fulminantă, care este o inflamaţie a miocardului, de obicei cauzată de infecţii virale şi boli ale sistemului imunitar. Prin urmare, Lauren a stat intr-o comă indusă trei săptămâni, în timpul căreia a avut un stop cardiac care i-a oprit inima timp de 30 de minute. Contrar tuturor aşteptărilor, (şi aici mă refer la faptul că probabilitatea să supravieţuiască era de 0.1% ), ea acum este in viaţă.

Publicitate

Am stat de vorbă cu ea să văd cum este să fii într-o coma şi să te aproprii atât de mult de moarte.

Lauren

VICE: Ţii minte cum a fost să intri în comă?
Lauren Banton Williams: Ultimul lucru pe care-l țin minte înainte să îmi pierd cunoștința este că mi-au spus că o sa îmi inducă coma, dar că nu erau siguri pentru cât timp. Au estimat că probabil o să dureze două săptămâni. Nu am fost prea mulţumită de asta pentru că mai erau doar câteva zile până la ziua mea şi deja îmi făcusem planuri! Când am realizat că nu o să pot să-mi sărbătoresc ziua de naştere, am început să mă îngrijorez dacă o sa fiu trează în ziua de Crăciun. Doctorii mi-au spus că nimic nu este sigur, dar că singura mea şansă la supravieţuire era coma asta. Am început să le explic, agitată, că mi-ar plăcea foarte mult să rămân în viaţă. Unul dintre ultimele lucruri pe care le-am făcut înainte să îmi pierd cunoștința a fost să mă uit la pieptul meu şi să zic: „Haide, inimioară, poţi să o faci.”. În clipa aia, ştiam că exista o şansă să nu mă mai trezesc niciodată, dar trebuia să cred că încă mai aveam şanse să îmi revin.

Ai fost vreodată conştientă în timpul în care ai fost in comă?
Să fiu în comă a fost cam echivalentul a câtorva săptămâni întregi de somn. Nu ţin minte să fi fost conştientă de ce se întâmpla în jurul meu sau de ce îmi spuneau oamenii. Însă, mi s-a zis că la un moment dat, când am ridicat mâna la gură, unde aveam tubul de ventilaţie, medicul mi-a zis să pun mâna jos, ceea ce am şi făcut, deci probabil ceva tot ajungea la mine.

Publicitate

Deci nu ai visat niciodata în timp ce erai în coma? Nu ai nicio amintire, măcar subconştientă, din perioada aceea?
Am nişte amintiri, dar când zic „amintiri” nu sunt sigură daca sunt vise sau altceva. În visul pe care mi-l amintesc cel mai clar eram asamblată la loc, iar unele părţi ale corpului meu erau făcute din lemn. Eram într-un soi de mecanism împreună cu alte corpuri, şi îmi aşteptam rândul să plec, si ieşirea era un fel de gheară mecanică care se deschidea periodic uşor, iar corpurile erau împinse prin chestia asta şi cădeau într-un câmp mâlos… a fost foarte ciudat.

Citește și Ce simți cât stai șase săptămâni în comă

Ai fost vreodată aproape de moarte?
Am avut un atac de cord la aproape o oră după ce mi-au indus coma, iar prima persoana care a observat ceva a fost mama mea, care mă ținea de mână și dintr-odată a simțit că eram toată rece. A chemat infirmierele cu câteva secunde înainte ca aparatura să înceapă să bipăie. Eu nici nu mi-am dat seama că se întâmpla ceva.

Care a fost momentul în care ţi-ai dat seama că te-ai trezit?
Primul lucru pe care mi-l amintesc a fost la la câteva zile după ce m-au trezit, şi anume că mi-am văzut fraţii și am întins mâna spre ei, dar nu reuşeam să vorbesc pentru că nu aveam voce, căci tubul de ventilaţie îmi rănise gâtul destul de tare. Ţin minte că mă simţeam de parcă eram în mişcare, de parcă aş fi fost pe puntea unui vas. Nu ştiam nimic din ceea ce mi se întâmplase şi nici nu îmi aminteam de ce eram în spital, dar ţin minte că am fost fericită să văd feţele oamenilor pe care îi iubeam. Îmi aduc aminte că mi-au dat lacrimile.

Publicitate

Cum a fost să recuperezi toate evenimentele pe care le-ai ratat cât timp ai fost în comă?
Ţin minte că am fost foarte surprinsă când am aflat ce dată era. Timp de o săptămână, două, nu am vrut să-mi contactez prietenii, nici să mă uit la telefon, pentru că mi-a fost mai uşor să-mi ignor viața dinainte de comă; faptul că aveam prieteni care continuaseră să-și trăiască viața într-un mod normal parcă făcea situaţia mea să pară şi mai oribilă.

Care crezi că este ideea cea mai greşită sau cea mai departe de adevăr pe care o au oamenii despre a fi in comă, acum că ai trecut prin asta?
Cred că cea mai mare preconcepție ar fi că cei în comă pot să audă sau să simtă ce e în jurul lor. Poate că sunt în stare să simtă anumite lucruri, în subconştient, dar cred că în general sunt complet deconectaţi de la lumea din jur. Un alt lucru important, pe care mulţi oameni poate nu il inţeleg, e faptul că doctorilor nu le este deloc ușor să trezească pe cineva dintr-o comă atunci când consideră că e momentul să o facă; uneori trebuie să încerce de mai multe ori până reuşesc, şi procesul poate dura mult şi poate să fie stresant pentru toți cei împlicaţi.

Citește și Care au fost primele cuvinte ale unei femei care s-a trezit după nouă luni de comă

A trebuit sa îţi schimbi drastic comportamentul din cauza faptului că ai fost în comă?
Mai degrabă a trebuit să mi-l schimb din cauza faptului că am avut o problemă atât de gravă cu inima, decât faptul că am fost în comă, dar da, mi-am schimbat comportamentul într-un fel. Acum vreau să am mai multă grijă de mine. Am realizat că viaţa este preţioasă şi că vreau fiu în stare s-o trăiesc. Nu ştiu dacă este din cauză că am fost obligată să o fac sau pentru că a trebuit să-mi văd moartea cu ochii. În esenţă, nu mai merg la petreceri aşa des! Îmi place să mă culc devreme şi să mă trezesc devreme, şi nu mai am atitudinea aceea de miserupism.

Cum ţi-a schimbat atitudinea asupra vieţii şi morţii faptul că ai fost în comă?
Mă gândesc mult mai mult la viaţă şi la moarte decât o făceam înainte. Stiu că pare macabru, dar nu mă pot abţine: moartea este o parte a vieţii şi am realizat asta când am fost atât de aproape de moarte. Simt că acum respect viaţa mai mult. A trebuit să lupt foarte mult ca să rămân în viaţă, iar mare parte din timpul ăla am avut dureri groaznice sau simţeam efectele oribile cauzate de faptul că ba eram, ba nu eram, sub influenţa opiaceelor. A fost o experientă înfricoşătoare pe care a trebuit s-o înfrunt singură, şi pe care nu i-o doresc nimănui.

Ţi s-au schimbat prioritaţile de când ţi-ai revenit complet?
Valorile şi prioritaţile mele sunt mult mai clare de atunci. E greu de explicat, dar simt că ştiu mai bine decât înainte ce este important pentru mine. Familia mea a însemnat mereu mult pentru mine, dar acum e altfel. O pun pe primul plan, înainte de orice altceva. Simt că ei, mai mult decat oricine altcineva, au un oarecare habar despre cum a fost să trec prin asta. Au simţit pe pielea lor efectele, aşa ca ei mă înțeleg cel mai bine. Cred că tot ce vreau este să fiu înconjurată de oameni la care ţin, şi viceversa, şi să fiu fericită şi sănătoasă. Este ceea ce mi-am dorit dintotdeauna, numai că acum nu mai am nevoie şi de altceva pe lângă asta.

Mulțumesc, Lauren.