Artă

Arta deținuților din penitenciarul folosit de americani pentru teroriști

Arta asta supără autoritățile, dar distrugerea ei pare un act de cenzură inutil.

de Kara Weisenstein; fotografii de Diana Pintilie
03 Decembrie 2017, 2:00pm

Artă de Muhammad Ansi şi Sabry Mohammad Ibrahim Al Qurashi. Compoziţie de Lia Kantrowitz, din partea Colegiului John Jay și artiștilor.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.

Deși e o închisoare cu notorietate, majoritatea americanilor nu știu multe despre Guantanamo Bay. La un deceniu și jumătate după atentatul din 11 septembrie, Guantanamo a rămas învăluit în mister, o închisoare izolată din Cuba, unde americanii au închis presupușii teroriști pe vecie, fără un proces corect.

Din 2002, 779 de deținuți au fost trimiși acolo, nouă au murit în custodie, 15 erau minori și doar nouă au fost condamnați de o crimă. Barack Obama a promis să închidă Guantanamo, atunci când candida la președinție în 2008. Între timp, 730 de prizonieri au fost transferați sau repatriați în alte țări. Însă, 41 au rămas, iar dacă pui botul la amenințările lui Donald Trump, de a umple Guantanamo înapoi cu „tipi răi”, numărul s-ar putea să se înmulțească în viitorul apropiat.

În timpul administrației Obama, închisoarea și-a relaxat practicile. Multe aspecte erau în continuare confidențiale, dar din ce în ce mai mulți jurnaliști au primit acces de vizită, oferind o perspectivă nouă asupra vieții din interior. Iar, în 2008, parțial ca o diversiune de a menține deținuții ocupați, armata a început să încurajeze prizonierii să facă artă.

Djamel Ameziane, Building Reflected in a Lake, 2010.

„La început au adus un instructor de arte”, a spus Erin Thompson, profesor asociat de artă criminală de la John Jay College of Criminal Justice. Încătușați de podeaua celulelor, deținuții își ocupau timpul copiind scene din natură, scoase din surse inofensive din biblioteca închisorii. „Multe dintre imagini erau din reviste, inclusiv din National Geographic”, mi-a spus Thompson.

Unele dintre pozele astea par amatoricești, pline de culori prea deschise și compoziții neglijente, genul de artă pe care l-ar face un bunic, fan Bob Ross. Însă, unele lucrări sunt detaliate și nuanțate. Aproape toate dintre ele prezintă locuri pe care, cel mai probabil, deținuții nu le-au văzut în viața reală, cum ar fi plaja din New England sau podul Golden Gate la apus. „E ironic într-un fel că acești artiști s-au bazat pe imagini din inima Americii”, mi-a spus Thompson.

O mare parte din lucrările de artă făcută la Guantanamo Bay au fost distruse. În 2013, când aproape o sută de deținuți au făcut greva foamei, armata a făcut un raid în închisoare și a confiscat toată arta și documentele legale din celule. Acum vreo doi ani, membri familiilor și avocații au început să scoată, fără prea mult tam tam, arta din închisoare.

Muhammad Ansi, Hand Holding Red Flowers, 2015 (fotocopie color a originalului - față și verso, cu timbre care atestă aprobarea eliberării din Guantánamo).


Ca orice lucru permis să iasă din Guantanamo, odată ce arta a fost strânsă, a primit aprobarea cu o ștampilă „APPROVED BY US FORCES”, cu cerneală neagră, ceea ce semnala originea lor ciudată. Iar pentru prima oară, o parte din arta asta este expusă la John Jay College din New York, într-o expoziție intitulată Ode to the Sea.

Expoziția oferă o oportunitate extrem de rară de a viziona lucrările din Guantanamo, mai ales că Armata Statelor Unite nu mai permite eliberarea lucrărilor de artă din închisoare. Pe 15 noiembrie, Departamentul de Apărare a publicat o declarație în care susținea că arta reprezenta proprietatea guvernului. Iar conform articolului de către veteranul Gitmo, jurnalista Carol Rosenberg de la Miami Herald, ei plănuiesc să ardă ce a mai rămas în Guantanamo, ștergând orice formă de comunicare dintre deținuți și public.

Probabil că sunt mulți americani care consideră asta un lucru bun. Publicația New York Post a intervievat mai multe familii care au fost afectate de atentatul de pe 11 septembrie: ei considerau artiștii prezentați în Ode to the Sea niște teroriști și s-au simțit ofensați că lucrările lor sunt expuse.

Însă, Aliya Hana Hussain, un militant pentru drepturile deținuților din Guantanamo de la Centru pentru Drepturile Constituționale, nu este de acord: „Distrugerea acestei arte e o politică absurdă cu scopul doar de a dezumaniza și mai mult prizonierii și ce orice putere mai au, iar ăsta e un lucru alarmant.”

Cursurile de grup care au produs unele dintre lucrările de artă expuse au fost oferite deținuților cu o securitate mai mică, tipi precum Djamel Ameziane. El a fost trimis la Guantanamo în 2002 pe când autoritățile pakistaneze l-au vândut forțelor americane, aparent pentru o gratificare. El a fost aprobat pentru eliberare în 2008, dar a trebuit să mai aștepte cinci ani până când să simtă libertatea, de abia în 2013.

„Arta reprezintă o formă de exprimare a sentimentelor față de viitorul incert, lucruri de care suntem privați, lucruri la care visăm”, mi-a spus Ameziane prin intermediul lui Hussain, care face parte din echipa lui juridică. „Asta a ajutat. Da, te scapă de stres, oamenii sunt mai puțin agresivi, iar cel mai frumos lucru este că, în locul unei viziuni seci asupra lucrurilor din jurul tău, îți oferă o perspectivă artistică, care-ți dă sentimentul de detașare spirituală față de închisoare.”

Ameziane e un pictor talentat: combinația de culori din acuarelă, aleasă pentru o cabină alpină și o barcă cu vâsle, reprezentate cu meticulozitate. Curatorii de la Ode to the Sea mi-au spus că el se mândrește ca fiind unul dintre cei mai buni artiști-deținuți. Ameziane a fost repatriat cu forța în Algeria, după ce a fost eliberat din Guantanamo, iar arta a fost prima lui oportunitate de a-și reconstrui identitatea drept altceva decât un pușcăriaș.

Djamel Ameziane, Shipwreck, 2011.

Vizualizarea artei ajută publicul să înțeleagă chinul îndurat de bărbații din Guantanamo. Într-un eseu recent din New York Times, fostul deținut Mansoor Adayfi a descris: deși știa că închisoarea era aproape de apă, el nu a putut să vadă marea decât la uraganul din 2014, care a determinat armata să scoată prelatele ce blocau priveliștea cu marea Caraibilor.

„Cu toții eram îndreptați spre mare... apoi am auzit cum un tip afgan cum a strigat «Allahu Akbar!» către priveliște, mulțumindu-i lui Dumnezeu pentru minunea mării”, a scris Adayfi. „Prelatele au fost puse la loc de abia după câteva zile, iar deținuții au început să facă artă despre mare. Unii au scris poeme despre asta. Iar oricine putea desena, a desenat marea. Marea înseamnă libertate care nu poate fi controlată sau deținută de nimeni, libertate pentru toată lumea.”

Muhammad Ansi, Drowned Syrian Refugee Child (from Images seen on TV), 2016

Nu toți prizonierii s-au mulțumit cu peisaje cu marea și flori. Unii au făcut lucrări mai politice, cum ar fi portretul lui Muhammad Ansi cu un Alan Kurdi înecat, refugiatul sirian de trei ani care a murit traversând Marea Mediterană în 2015. Puține dintre tablourile astea încărcate au fost scoase din Guantanamo.

„Dacă oamenii ăștia desenau scene cu ce li se întâmpla lor, sau în Guantanamo, în termeni de hrăniri cu forța sau orice altceva, acele lucrări cu siguranță nu vor fi aprobate”, a spus Alka Pradhan, consilier pentru Drepturile Omului de la Guantanamo Bay Military Commissions. Ea a mai adăugat că mulți artiști își auto-cenzurau munca oricum. „Eu cred că o parte din evadarea asta... atunci când desenau, ei voiau să-și imagineze lucruri care îi făceau fericiți.”

Citeşte şi: O ilustrare a torturilor CIA de la A la Z

Arta e și o formă de a trece peste suferință, pentru cei care se luptau cu efectele torturii. Clientul lui Pradhan din Guantanamo este Ammar Al-Baluchi, unul dintre cei cinci bărbați acuzați pentru atentatul de pe 11 septembrie, pe baza susținerilor că el a comandat videoclipuri instrucționale de zbor și a transferat sume mari de bani teroriștilor din America. Al-Baluchi este de mai bine de un deceniu la Guantanamo, după ce a fost deținut anterior într-o locație CIA secretă, timp de trei ani și jumătate.

„Cât a stat acolo, el a fost torturat cu brutalitate”, mi-a spus Pradhan. „Are o leziune cerebrală de când a fost izbit de pereții din beton. A fost torturat cu apă, similar cu tehnica waterboarding (când îți acoperă fața cu o cârpă și toarnă apă peste). A fost privat de somn pentru majoritatea timpului petrecut în custodia CIA, practic trei ani. E fantastic cum de nu și-a pierdut complet mințile din cauza tuturor lucrurilor la care a fost supus.”

Ammar Al-Baluchi, Vertigo at Guantanamo

Spre deosebire de ceilalți artiști din expoziție, Al-Baluchi este încă ținut în izolare la Tabăra 7, rezervată pentru „deținuții de valoare”, ceea ce este doar un eufemism pentru tipii care au fost torturați de CIA, a spus Pradhan. Al-Baluchi nu a beneficiat de cursurile de artă și nu are nici o șansă pentru un proces, dar cu toate acestea, el este un artist prolific. Piesa lui, Vertigo la Guantanamo, care prezintă un vârtej de puncte primare colorate, reprezintă efectele fizice persistente ale torturii sale. Al-Baluchi i-a spus lui Pradhan că asta vede atunci când își închide ochii în timpul unei stări amețitoare.

„Aproape că e un leac băbesc pentru mine. A fost o modalitate de a exorciza problemele care îmi aglomerau constant capul”, a explicat Pradhan. „E o formă de catharsis și auto-medicamentație. În mare parte, pentru că el nu primește niciun fel de tratament medical.”

Expunerea artei ca cea a lui Al-Baluchi nu este o încercare de a învinovăți sau absolvi păcatele ale oricărei părți, scopul este acela de a le reaminti americanilor că bărbații de acolo sunt oameni. „[Ammar] știe că toată lumea, în special publicul american, crede că el și ceilalți sunt monștri, sunt ființe umane inferioare", a spus Pradhan.

„Guvernul a făcut o treabă foarte bună de a convinge lumea să creadă că ei sunt personaje rele, bidimensionale. Sistemul nostru tradițional, când suspectezi pe cineva de ceva, e să acuzi de o crimă, dar este considerat nevinovat până la dovada contrarie și ai parte de un proces. Asta nu s-a întâmplat cu tipii ăștia.”

Sabry Mohammad Ibrahim Al Qurashi, Fără titlu.


Acum 16 ani, în timp ce țara încă era zdruncinată de 11 septembrie, America a lansat de urgență o campanie în Afganistan pentru a elimina teroriștii și pe cei care-i adăposteau. Guantanamo este un produs secundar al acelei dureri, dar este o rană ascunsă. A fost transformată într-o unitate de detenție, pentru a închide criminalii însetați de sânge, dar, în realitate, obișnuia să dețină oameni care ar putea sau nu să fie vinovați de ceva.

Raportul dintre deținuții închiși și condamnați susține ideea închisorii ca unitate de reținere, o modalitate de a comprima un război împotriva terorii fără sfârșit și fără rost. Arta din Guantanamo este un memento silențios al prețului plătit de oameni pentru o retribuție impulsivă.

„Sper că oamenii care nu știu foarte multe despre Guantanamo vor pleca de la expoziția asta tulburați de experiențele și timpul pe care acești tipi l-au petrecut acolo", a spus Pradhan. „Tangibil, pentru băieții care sunt eliberați, sper că oamenii să se uite la asta și să spună: „Ce dracu 'nu au fost niciodată acuzați și vrei să spui că-i reținem doar pe ei?

Urmărește-o pe Kara Weisenstein pe Twitter.

Vezi mai multe lucrări artistice făcute de deținuți:
Poveștile triste din spatele lucrărilor de artă făcute de deținuți

Frații Cămătaru sunt singurii interlopi care își fac tatuaje cu sens

Sâni, cranii și Mickey Mouse: Arta naivă a deținuților mexicani

Tagged:
america
guantanamo bay
Obama
Trump
Política
Cultura
inchisoare
expozitie
teroristi
atentatul 11 septembrie