Consider pe cineva un idol în materie de stil atunci când are atât de mult fler încât iese basma curată chiar și când arată aiurea, deși altcineva, în aceeași situație, s-ar face de râs.
De aceea îmi place Bowie. Îl admir că e autoironic, dar în același timp e plin de încredere în sine, e strident, însă abordabil. Îmi place că mereu a fost deschis la noutate, fără să-i fie teamă că va da greș. A oscilat printre trenduri, a încercat tot și a descoperit că toate i se potrivesc, după ce și-a făcut propriile ajustări.
Videos by VICE
Asta e cheia succesului său. În timp ce alți muzicieni mari au rămas cunoscuți pentru că au rămas blocați în timp (Prince), Bowie fură fără prejudecăți. El fură stilurile muzicale, fură țări, haine și gânduri. Într-o noapte a răpit-o și pe adolescenta Jennifer Connelly din dormitorul ei.
Practic el i-a furat fratele. Dar avea un avans de două mișcări în joc.
El fură când dormi, fură și când ești treaz. Mick Jagger spunea că „nu ar trebui să porți niciodată vreo pereche nouă de pantofi de față cu Bowie,” pentru că el sigur va da o fugă imediat să-i cumpere și vor arăta mult mai bine la el.
Cleptomanul cultural șa trecut de-a lungul anilor de la un stil muzical la altul, iar cea mai evidentă formă a stării sale e redată prin părul său. Pentru cei mai mulți bărbați trecuți de pubertate părul lor devine o sursă naturală de îngrijorare. Nu și pentru Bowie.
El a apărul anul ăsta, la 66 de ani, pus la punct și cu o frizură serioasă, undeva între Bryan Ferry și ex-James Bond, Pierce Brosnan (cu un strop de Judi Dench).
Bowie, David Bowie.
Revenirea sa ne-a amintit de omul care purta costumul cu totul al lui Ziggy și uniformele în stilul Thin White Duke. Le găsiţi pe toate acum în vitrinele Muzeului Victoria și Albert din Londra. Dar fără Bowie în ele, sunt doar niște haine banale, ce să mai spunem de frizura specifică? Părul este glazura îmblănită de pe tortul androgin delicios.
Așadar, David Bowie e: un cameleon cultural, un hoț desăvârșit de trenduri și de frizuri. De-a lungul carierei sale a avut aproape toate coafurile posibile atât pentru bărbați când și pentru femei. În timp ce unii soliști rămâneau la tunsoarea care i-a făcut cunoscuți (chiar dacă e vorba de părul cârlionțat al lui Tom Jones, ciuful brunet și aspru al lui Jagger sau pleata blondă oxigenată a lui Iggy), Bowie o ține numai în schimbări.
Bowie și-a tratat părul ca o extensie a schimbărilor ce țineau de persoana sa publică, ca o glorificare a costumației care se potrivea stilului vestimentar din acel moment. Și-a transformat frizerul în aliatul său de încredere, în misiunea sa de a pune stăpânire pe epoca respectivă, și și-a schimbat coafura odată cu fiecare album apărut. Ca idee, pentru trupele din prezent, în momentele sale de glorie Bowie reușea să lanseze câte două albume pe an.
Orice fan disperat după Bowie, vrednic de acest titlu, știe că înainte ca el să pună stăpânire pe imaginația publicului prin intermediul lui Ziggy Stardust, în 1972, și-a petrecut sexoşii ani ’60 ca un figurant frustrat aflat în căutarea melodiei magice care să-i arunce cariera în aer.
Și în căutarea unei lame cu care să-și radă mustața.Dar înainte de Ziggy sau Spiders, a existat un tânăr din sudul Londrei care era disperat după atenție. În 1964, Davey Jones de 17 ani se folosea de talentele sale oratorice ca să convingă un reporter de la BBC, interesat de subiect, că „Societatea pentru Prevenirea Cruzimii Împotriva Bărbaților cu Păr Lung” are dreptul să protesteze.
Puștiul Bowie de 17 ani în timp ce îi susținea pe toți pletoșii de pretutindeni.În timpul perioadei de rebeliune a lui proto-Bowie el a devenit victima miștourilor făcute de studenții frizeri care-i făceau permanente, bretoane și tăiau la nimereală fără să țină cont de statutul său viitor. (Alte trăsături de remarcat din fotografiile făcute în tinerețe sunt grimasele, pe care le-a redus considerabil în anii ’70.)
Să nu uităm de smocul de păr blond pe care l-am văzut ultima dată la un fermier de porci socialist din Suedia, combinația dintre cap țuguiat și stup pe care sigur a preluat-o de la coaforul de babe local și tunsoarea scurtă pseudo-franțuzească, potrivită la helanca lui absolut franțuzească.
Din 1965 până în 1969, Bowie a trecut prin trupe ca un camion cu șase roți printr-o rablă. Iată-l alături de o varietate de muzicieni tineri britanici, plini de speranță, cu care va sta o vreme de-a lungul timpului.
Preferatul meu este trioul alb-negru, în tendințe folk-rock, pe nume The Feathers, specializat în parodiile kitschoase în care și-a făcut de cap Bowie înainte să devină serios (vezi și Vinde-Mi Un Palton, alt cântec influențat de Jaques Brel, dar fără plictiseala față de viață pe care mulți dintre cântăreții francezi o au ca să echilibreze dulcegăriile). Alegerile în materie de vestimentație erau discutabile la fel ca părul.
Pentru un cameleon înnăscut ca Bowie, e vital să fie înconjurat de influențele potrivite. Bowie, muzicianul care a reprezentat o epocă, și Bowie, modelul în stil, încă nu apăruse pentru că influențele de care avea parte erau prea provinciale, reflexiile neclare ale altora: puțin din Cat Stevens, niște Dylan și mult Beatles.
Ar trebui să fie destul de clar că la momentul ăsta vocea lui Bowie depindea de lungimea propriului păr.
În sfârșit, Bowie era gata. Lansat în 1969, Space Oddity părea să-l împingă în mainstream, valorificând fascinația din jurul aterizărilor lui Apollo 11 pe lună. Bowie a canalizat admirația lumii spre prezentarea umanității la marginea universului pe care a redat-o sub forma poveștii melodioase a unui astronaut singuratic care privește spațiul cosmic.
Și a făcut asta, arătând așa:
Sesizezi frizura demodată, un stil abordat de mulți din anii 1967: Eric Clapton, Hendrix et al.
În 1970, Bowie a avut parte de un success răsunător. Albumul său David Bowie a prezentat o evoluție a muzicii, iar „Space Oddity” a deschis multe uși. Dar procesul de transformare încă nu se încheiase, de aceea în următorii ani el a absorbit multe din influențele care își vor pune amprenta în cariera sa.
Așa că a plecat în New York unde aveau loc toate. Bowie auzise de Andy Warhol, de aceea a apărut la studioul The Factory cu un cântec pentru Andy.
Lui Andy Warhol nu i-a plăcut. Credea că Bowie își bătea joc de el. Dar și-a pus oamenii să-l fotografieze și să-l filmeze pe Bowie, care le-a oferit o reprezentație de pantomimă.
Bowie, în apogeul etapei sale de păr hippie, s-a întors la Londra cu forțe proaspete și cu un nume nou furat de la Iggy Pop (el a adăugat un Z! Ingenios, nu-i așa?)
Multele scanări ale revistei italiene Vogue au adus cu sine schimbări vitale, printre care o ședință foto de Masayoshi Sukita în haine de Kansai Yamamoto.Cei doi bărbați vor deveni colaboratori importanți, dar pentru început Bowie se folosește de imitare sau furt pe față ca cea mai mare formă de măgulire, scoțându-l pe Ziggy din divizia Est/Vest.
Bowie l-a avut și pe make-up artistul Pierre Laroche alături de el. El a fost de vină pentru machiajul lui, ceea ce poate însemna că munca sa a definit o epocă.
Desigur că, să-ți petreci câte două ore în fiecare noapte aranjându-ți machiajul și salopeta ciudată din tricot cu un singur crac, a devenit o corvoadă pentru Bowie, așa că următoarea sa mișcarea a fost să scape de machiaj, să renunțe la personaje și să vireze în experimentele soul care au creat Young Americans. Asta a inclus un soi de coamă în stilul Rod Stewart (dar fără influențele bătrânești).
Prin anii 70, în timp ce albumele sale se tot vindeau (11 dintre ele!), Bowie continua să se folosească de modă și tunsorile drastice dese ca să-și anunțe schimbarea de direcție.
Minimalismul nou al lui The Thin White Duke era alimentat de dieta cu lapte și ardei menționată anterior și reflecta austeritatea care pusese stăpânire pe lume în anii 70. Duke și-a găsit identitatea prin părul lins, dat pe spate și o vestimentație simplă.
Între timp, muzica de atunci a atins culmile înalte ale gloriei („Stație cu Stație”) și criza economică a „Anilor de Aur” și „Sălbatic e Vântul.”
Asta e etapa mea preferată. Subestimat, dar în continuare un ciudat în adevăratul sens al cuvântului, cu pomeții proeminenți, cu părul auriu și o forță provenită de la prea mult Aleister Crowley și cocaină din Columbia.
Dar firea cameleonică a lui Bowie îi va pune bețe în roate în anii 1980. El doar stabilea tendințele până la momentul respectiv, pentru că se credea capabil să aleagă influențele bune.
Asta l-a împins la niște alegeri neinspirate la începutul groaznic al noului deceniu. Zilele libertății sexuale apuseseră. Ultimele guri ale socialismului vestic dispăruseră în mâinile crizei petrolului din anii 1970. Speranța de a crea o lume nouă și egalitară murise. Visul anilor 80 erau creditul ieftin, hainele din plastic și toate lucrurile de unică folosință.
Iar pentru Bowie, anii 80 arătau așa…
Lumea accepta tot ce era de prost gust, iar Bowie a urmat-o. Un Bowie de calitate inferioară.
Declinul calității muzicii a corespuns cu tiparul părului său. Înarmat cu prost gust, lipsit de constrângeri și sponsorizat de Pepsi, Bowie s-a angajat într-un turneu de tot râsul, numit Glass Spider, care dădea pe afară de prea mulți bani, avea dansatoare îmbrăcate ca prostituatele din Times Square și un fir narativ care a rămas o enigmă pentru public ca și chica lui imensă.
Ah, apoi au urmat anii 90. Hai mai bine să nu vorbim despre ăștia.
OK, m-ați prins. Să vorbim despre anii 90. Ciocul, barbișoanele scârboase, părul crescut aiurea pe fața lui ca dungile de epilare trase prost și frizura care seamănă cu Playdoh.
O să dau vina pe Trent Reznor pentru câteva din astea, fiindcă, să fim serioși, ciocul este cu siguranță din vina ta, Trent.
Deci, noule David Bowie, bine ai revenit. Încă nu sunt de acord cu pălăria ta, dar să știi un lucru: niciun alt star pop nu a avut atâtea schimbări de look ca tine (Rihanna cred că vine din urmă) și pentru asta, jos pălăria.
Acum, pentru următoarea mișcare, David, ce zici dacă furi ceva de la…. Grimes? Gaga? Death Grips? Die Antwoord? Cineva din J-pop? Lumea așteaptă să vadă ce vei face.
Traducere: Dana Alecu
Citește și:
David Bowie mi-a furat albumul Suicide, așa că i-am furat capacele de roți de la limuzină
Un tribut fashion adus lui David Bowie