Schimbările care au loc în creierul tău când renunți la religie

Credința mea în Dumnezeu n-a dispărut spontan – a slăbit în timp. Mi-am pierdut virginitatea la 16 ani. Am încetat să mai merg la biserică. Mă furișam din casă după miezul nopții. Ca pedeapsă, mama mă punea să memorez versete din Biblie și le recitam ca pe niște rețete.

N-am fost singurul copil care a renunțat la religie. Un număr record de americani (35 de procente) raportează că nu au niciun fel de afiliere religioasă, deși 91 de procente dintre ei au crescut în familii religioase.

Pierderea credinței s-a petrecut treptat. Doar un procent dintre americanii crescuți în familii religioase au zis că și-au pierdut credința spontan, într-un moment de criză. 36 de procente au declarat că pur și simplu au fost tot mai dezamăgiți, iar șapte procente au zis că perspectiva le-a evoluat.

E ca și cum ai crede în Moș Crăciun. Psiholoagele Thalia Goldstein și Jaqueline Woolley au descoperit că copiii își pierd credința în Moș Crăciun progresiv, nu instantaneu. Mai întâi, copiii cred că Moș Crăciunul din mall-uri sau librării e real, apoi cred că nu e real, dar că totuși comunică cu adevăratul Moș Crăciun, până când realizează că e vorba doar de actori costumați. „Copiii nu renunță pur și simplu la credința în Moș Crăciun", a zis Goldstein.

La fel se pierde și credința în Dumnezeu.

Îmi amintesc că îmi plăcea la nebunie Biblia ilustrată pentru copii pe care mi-o dăruise mama. Îmi plăcea de Iona cel înghițit de balenă. Creierul îmi provoca emoții plăcute când mă uitam la imagini. Când ne bucurăm de experiențe religioase, cum ar fi cititul Bibliei împreună cu mama, circuitul recompenselor din creier se activează. În timp, ideile religioase devin o recompensă în sine, iar asta te motivează să continui să crezi.

„Religia funcționează exact ca un drog – cocaină sau metamfetamină – sau ca muzica, ca îndrăgostirea", a zis Jeffrey Anderson, profesor de radiologie la Universitatea din Utah care studiază efectul religiei asupra creierului. „Toate aceste experiențe se transformă, la un anumit nivel, în recompense. Fiziologia e exact aceeași."

Când Biblia mea colorată a început să mi se pară plictisitoare și copilărească, aceleași circuite ale recompensei au devenit mai puțin active. Activitățile religioase îmi produceau mai puțină plăcere. Asta li se întâmplă involuntar persoanelor care suferă de boala Parkinson, care compromite centrele de recompensă ale creierului. Astfel, mi-a zis Anderson, persoanele care dezvoltă Parkinson au mari șanse să își piardă credința religioasă.

În clasa a șasea, am învățat că oamenii au evoluat pe parcursul a șase milioane de ani, nu șapte zile. În mod ironic, tocmai evoluția creierului ne face să credem în religie. Majoritatea componentelor credinței religioase sunt stocate în cele mai evoluate regiuni din creier, lobul frontal. Așa s-ar explica de ce fenomenul religios funcționează doar la oameni.

Timp de mai mulți ani, am crezut atât în creaționism, cu un Dumnezeu cu care puteam da mâna, și în evoluție, cu o lume științifică rece căreia nu-i păsa de mine. Pentru că atunci când ne pierdem credința, rețelele de credință din creierul nostru nu se dizolvă pur și simplu. Se schimbă și se updatează. „Chiar dacă cineva abandonează o religie, nu e ca și cum ar arunca toate hainele pe care le are ca să-și cumpere un set nou", a zis Jordan Grafman, director al secției de traumatisme craniene la Shirley Ryan AbilityLab și profesor la Universitatea Northwestern. „Tu alegi ce vrei să arunci și ce vrei să păstrezi."

Noile credințe intră în aceleași tipare neurologice ca cele vechi. E posibil chiar ca o rețea a credinței deja bătătorită să paveze calea pentru credințe noi. Woolley a descoperit că copiii care cred în creaturi fantastice au tendința să creadă mai ușor în creaturi noi, inventate de cercetători. „Cred că e din cauză că deja au o rețea în care se potrivește perfect și noua credință", a explicat ea. Uneori, credințele noi seamănă cu cele vechi, alteori nu.

În timp ce renunțam la religie, am început să aleg din ea ce-mi plăcea, destul de arbitrar. Dumnezeu nu mă putea vedea când eram pe budă, dar mă auzea când mă rugam. Până la urmă am ajuns la concluzia că n-am de unde să știu.

Dar nu numai știința ne poate face să se răzgândim, ci și cultura științei. Mărturiile altora ne influențează sistemul de credințe. Îi convingem cu ardoare pe copii să creadă în Moș Crăciun și ei cred. Tot mărturiile dictează și credințele religioase. De exemplu, psiholoaga Rebekah Richert a descoperit că dacă spui o poveste fantastică sub formă de poveste religioasă, copiii crescuți în familii religioase o vor crede. Dacă le spui că e doar o poveste fantastică, fără legătură cu religia, o să spună că e vrăjeală.

Dar când ajungem la facultate, mărturiile culturale se schimbă. Aici domnește știința și rămâne puțin loc pentru Dumnezeu. Ne întoarcem dimineața beți spre casă, prinși în discuții despre răul pe care îl reprezintă în lume religia occidentală. Ne împrietenim cu alți tineri care încep să-și piardă credința. În facultate avem mari șanse să ne pierdem credințele conservatoare din creier, a zis Grafman. „Ni se dezumflă toate credințele adolescentine."

După ce renunțăm cu totul la religie, avem momente de sevraj. Până la urmă, persoanele non-religioase care au avut pe vremuri epifanii religioase regăsesc aceleași sentimente când sunt în natură sau când descoperă informații științifice profunde, a zis Anderson. „Contextul se schimbă, dar nu și experiența." Multe persoane non-religioase „sunt dedicate unei alte ideologii", a explicat Patrick McNamara, profesor de neurologie la Universitatea de Medicină din Boston. Aceste pasiuni funcționează, pe plan neurologic, ca niște religii false.

Mie îmi place să cred că rădăcinile mele religioase au crescut în afara ghiveciului. Și cumva sper că puterea divină pe care o reprezintă mă vede cum învăț și mă dezvolt.

Urmărește VICE pe Facebook .

Traducere: Oana Maria Zaharia