Cum era să mergi la sală cu interlopi în România anilor 2000

Am intrat pentru prima oară într-o sală de forţă undeva prin 2001. Eram adolescent şi tocmai o terminasem cu sportul de performanţă, după opt ani de atletism. La finalul acestei perioade, aveam fizicul unui maratonist: piele şi os. Chestia asta i-a și făcut pe colegii de liceu să facă un pariu cu mine: trebuia să ridic o anumită greutate, timp de câteva repetări (știi stilul ăsta de pariu, toți adolescenții teribiliști din lume îl fac). Am reușit și așa am intrat în clubul tipilor care merg la sală să-și sculpteze trupurile.

Am ales la întâmplare o sală de forţă de cartier, din zona Morarilor. Mai târziu, am aflat că nu era orice sală de forţă, ci un reper pentru toţi smecherii din zonă. La intrare, trona un afiș care-i întâmpina prietenește pe toţi cei care călcau pragul: „Nu primim ţânţari". Norocul meu a fost că eram însoţit de nişte băieţi care se umflaseră niţel şi semănau a culturişti.

Am decis rapid să-mi fac un abonament, ca să pot „beneficia de toate facilitățile‟, adică un fişet din ăla ruginit, cum mai vezi azi printr-un oficiu poştal de la sat, şi un duş pe care îl puteai folosi doar dacă reuşeai să treci de mirosul WC-urilor nespălate.

Locul era un Paradis cu aromă de transpirație și picioare nespălate. Nelipsitul afiş cu Arnold trona pe un perete, oglinzile erau foarte vechi, în schimb te împiedicai peste tot de greutăţi.

Însă marea atracție erau oamenii de acolo, marea parte interlopi care nu știau nici să lovească un sac de box, dar „dădeau tare‟.

Această poveste este despre ei.

După două luni de mers la sală, arătam cam la fel ca la prima vizită: nu prea aveam cu ce să mă mândresc, cu excepția unei febre musculare constante care-mi consuma încet sufletul. Însă continuam să vin, zi de zi, pentru simplul motiv că dădusem pe abonament o mică avere pentru ce bani avea un adolescent în anii aceia. Habar n-aveam că treaba cu plata sălii era considerată, mai degrabă, ceva exotic, pur opțional, dar am aflat asta în curând. Cel care trebuia să colecteze banii era un moşuleţ de 70+, care dormea în post, și era apostrofat şi hulit de fiecare dată când se plimba prin sală să verifice „care are şi care n-are" abonament.

Nu-mi făcusem niciun prieten de acolo, pentru simplul motiv că nu puteai lega nicio formă de dialog cu oamenii.

O parte din ei erau foşti puscăriaşi, care ţipau ca disperaţii după fiecare repetare maximală. Alţii, probabil că nu erau puşcăriaşi, dar arătau ca şi cum ar fi. Restul aveau în jur de o sută de kilograme şi vorbeau numai despre greutăţi, suplimente şi substanţe anabolizante.

Am avut totuşi un duşman, care, fără voia mea, şi-a creat la rândul său nişte duşmani. Acest nene avea în jur de 45 de ani, era plin de tatuaje şi găsise o modalitate inedită de a nu da bani pe apă. Îi obliga pe cei mai mici decât el să adune sticlele goale de prin sală şi să le scurgă într-una mai mare. Văzusem de câteva ori mai mulţi „ţânţari" ca şi mine cum îi făceau treaba asta.

Când mi-a venit rândul, l-am refuzat politicos, dar nu a apreciat deloc sinceritatea răspunsului meu. Deja mă pregăteam să o rup la fugă, dar n-a mai fost nevoie. Nămiloiul a recurs la o soluţie mai simplă. A pus mâna pe o sfoară din aia groasă, care se foloseşte la exerciţiile pentru triceps şi a aruncat-o spre mine. M-am ferit, iar sfoara a lovit o oglindă, care s-a făcut bucăţi în faţa altui nămiloi.

Nămiloiul numărul 2 s-a sesizat şi a sărit să-l bată pe nămiloiul numărul 1. S-au îmbrâncit puţin, iar, după vreo zece minute de blesteme, ameninţări şi înjurături s-a spart gaşca.

A doua zi, când m-am întors, nenea cel tatuat, care mă voia sclavul lui de serviciu, era acolo, dar îşi luase unele măsuri de precauţie. Avea lângă el două săbii de tip ninja, pe care le punea în dreptul fiecărui aparat unde lucra. Se aştepta probabil la un contraatac al adversarului.

Mi-am zis că e un semn, divin sau nu, că trebuie să plec la altă sală de forță.

La scurt timp, sala s-a închis, din lipsă de bani, iar „greii‟ au plecat acasă cu gantere, discuri, bare şi băncuţele care încăpeau în portbagajul unei maşini.

Noua sală la care am ajuns era în curtea unui liceu unde se intra cu media șapte. Aici nu aveau sac de box şi erau orientaţi mai mult spre partea practică a problemei. Găseai o masă de skandenberg şi puteai să îţi măsori forţele cu oricare Oncescu de ocazie.

Însă dacă pușcăriașii și interlopii dispăruseră, în mare, am dat nas în nas cu o altă mare problemă: steroizii. Auzisem despre asta, dar nu văzusem pe nimeni care chiar să și practice injecțiile, ba chiar de față cu alții.

Primul semn al întâlnirii au fost fiolele goale, peste care dădeai în vestiar: „Made în Pakistan". Pe vremea aia, nu toţi cei care visau să aibă braţe uriaşe îşi permiteau steroizi nemţeşti, aşa că se opreau la produse mai exotice. Ți se umplea fața de coșuri, dar astea treceau, cu alte injecții.

În schimb, muşchii rămâneau umflați cel puţin două luni de la injectare.

Unul dintre „şmecherii‟ de la această sală era tot un fost puşcăriaş. Tipul, peste 35 de ani și mic de statură, pur şi simplu lucea. Nu avea niciun fir de păr pe corp. Îşi epila mâinile, picioarele, pieptul şi umbla în nişte pantaloni de blugi extrem de scurţi, care lăsau să se întrevadă deseori „zâmbetul instalatorului‟.

La un moment dat, l-am surprins în vestiar dezbrăcat complet, cocoţat pe una dintre băncuţe, tremurând din fund ca o dansatoare de striptease timidă, în prima ei seară. Un prieten de-al lui voia să îl ajute şi încerca să îi injecteze steroizi în fese.

Stătea pe vârfurile picioarelor şi spunea:

La început, i-am văzut pe omul ăla și pe prietenul lui cu seringa ca pe două obiecte exotice. Curând, aveam să aflu că sterozii erau o parte fundamentală a culturii de sală de forță. Azi se știe asta, însă, în 2001, accesul la astfel de informații era mult limitat.

De vină pentru tot dezastrul hormonal care a urmat în acei ani a fost, în primul rând, statul român. În perioada despre care îți vorbesc, steroizii se procurau, fără niciun fel de problemă, direct din farmacii.

Farmacistele abia aşteptau să audă minciunile puştanilor de 15 ani, care mai toţi aveau un părinte care suferise un accident grav, și aveau nevoie de acele substanțe pentru recuperare. Cei mai căutați și folosiți steroizi erau Sustanon şi Decanofort.

Cei care voiau doar un boost de energie luau Naposim, care erau pastile. Pe cei injectabili, după ce îi cumpărai, tot ce trebuia să faci era să găseşti o asistentă şi s-o plăteşti ca să-ţi facă injecţia.

Se făcea adânc în muşchi.

După câteva ture, majoritatea celor care foloseau steroizi învățau să-și facă singuri injecţiile. Îi recunoșteai ușor: se umflau într-o lună cât alții într-un an. Oamenii ăștia sunt foarte masivi vara, când toţi care nu consumă se topesc de căldură, iar iarna, când nu poţi umbla în maiou pe stradă, arată ca şi cum n-ar fi făcut sport niciodată.

După mai multe decese mediatizate la vremea aceea, treaba s-a terminat brusc. Steroizii au început să fie foarte prost priviţi, iar autorităţile s-au pus pe controlat farmaciile.

Cum era de așteptat, steroizii au început să se găsească pe la diverşi indivizi care aveau combinaţii puternice. Însă limitarea accesul facil a făcut mulți băieți să renunțe la mersul la sală, chestie bună, dar care a venit mult prea târziu, dacă stai să te gândești câți obezi și câte dezechilibre hormonale şi boli de tot felul apăruseră deja.

Campaniile împotriva consumului de steroizi lipsesc și acum în Romania. Dacă ai călcat într-o sală de curând, cu siguranță ai auzit un băiat de acolo, cum povestește cât de buni sunt pentru tine și cum o să arăți.

Am un singur sfat pentru tine: nu fi prost.