Am vorbit cu niște copii instituționalizați despre cum sunt bătuți și mi-au rupt inima

„Nu te lasă la veceu noaptea, să te piși. Eu am colegi în cameră care se pișau pe ei, că nu-i lasă la veceu‟.

|
10 Iunie 2016, 8:04am

Într-un centru de plasament din sectorul 4, bătaia copiilor e la ordinea zilei și nimănui nu-i pasă. Ilustrații de Sorina Vazelina

E ora două după-amiaza și sunt printre oameni. Ne uităm unii la alții. Tragem din țigări, manevrăm pahare de plastic pline de cafea și ne analizăm plictisiți unii pe alții. E sâmbătă după amiază și o parte a clasei de mijloc, puștani și oameni fără vreun plan concret sunt la mall-ul din Berceni.

Unii își cumpără haine, alții asediază fast-food-urile de la ultimul etaj, alții se plimbă. Un tată urlă la copilul său, că de ce mai vrea înghețată, abia i-a promis că mănâncă una singură. Apoi se apucă să-i explice ce importantă e aia o promisiune, în general, în viață, și că dacă promite, ar face bine să se țină de chestia aia. Puștiul se uită atent la el. Eu aștept și mă uit la oameni în continuare.

Când apar, nici nu apuc să-i număr, că intrăm cu toții de-a valma în mall. Mă uit la ei și-mi dau seama cât de diferiți sunt față de restul oamenilor din jur. Cât de tare vorbesc, cum se îmbracă, cum evită privirile și caută companie în ochii colegului de lângă, de parcă ceilalți i-ar speria, de parcă n-ar vrea ca oamenii ăia să găsească vreun pretext să-i întrebe ceva, de parcă ar fi numai ei și restul, ăștia care-și cumpără blugi cu trei milioane perechea.

Urcăm pe scara rulantă. Unul dintre ei îmi rânjește. Mă simt de parcă mi-ar fi rămas niște boabe de mac printre dinți. „Salut‟, îi zic, și-i întind mâna. „Mergem la KFC‟, îmi spune el.

Altul îmi cere bani. Un milion. Îi spun că n-am, și chiar așa e, dar se uită în ochii mei și-n privirea aia nu vezi nici răutate, nici neîncredere, nici nimic negativ, doar pe unul care așteaptă parcă să treacă minutele necesare până când istoria, mersul lucrurilor și raporturile interplanetare se vor modifica, încât să-i spun: „Uite, mă, ia un milion‟.

Dar n-am cum să-i spun asta.

Citește și: Cum luai bătaie de la profesori, în România anilor '90

Ne învârtim câteva minute, până găsim o masă liberă. E full locul. Până la urmă, o familie se ridică și copiii ăștia care sunt cu mine o ocupă, urlând. Unul dintre ei începe să caute printre ambalejele lăsate pe masă. Găsește niște cartofi prăjiți. Îi mănâncă și pare mulțumit de ei.

Unul dintre ei, cel mai mare, care pare și liderul grupului, se duce să ia de mâncare. Ceilalți stau așezați aproape în cerc și se uită la mine. Mă întreabă despre ce vreau să vorbim. Le zic că despre cum sunt bătuți la orfelinat. Mă rog, la Centrul de Plasament „Robin Hood‟ din București, cum se numește oficial. Își lasă toți privirile în jos.

Printre ei e și o fată. Ea începe. Mă întreabă dacă discuția asta o să schimbe ceva, să plece de acolo ăla care pune să fie bătuți. Mă gândesc la discuția de afară, dintre tată și fiu, despre promisiune. Le zic că nu știu dacă o să schimbe lucrurile, dar că e posibil să se-ntâmple și asta. „Bine‟, îmi spune fata.

„Că să vezi ce bătaie ne dă acuma‟

„Acu' vreo două seri am ieșit cu toții afară, am întârziat. Vreo 10-20 de minute. A venit domnul Răzvan, șeful de parter (n.r. - Răzvan Giura, directorul Centrului de Primire Urgență pentru copii abuzați, aflat la parterul clădirii unde se află și Centrul de Plasament „Robin Hood‟), care nu are absolut nicio treabă cu chestiile astea. L-a luat pe unul dintre băieți și a început să dea în el cu bulanul. Luase bulanul de la portar. Unul dintre noi l-a întrebat că de ce bate copiii. L-a înjurat de mamă, de tată, de familie, și l-a dat afară, fără mustrare, fără nimic. Iar nouă ne-a zis că dacă vorbim cu cineva, se pune pe spart capete‟.

Altul îmi pune mâna pe umăr. Încearcă să-mi spună ceva încet, la ureche, dar din cauza vacarmului din jur iese un fel de șoptit strigat:

„Același om a mai dat în mine. Se certau două fete în cameră, el a intrat să caute un vinovat, si m-a ales pe mine. Mi-a dat un pumn de am leșinat‟.

Vine mâncarea. Câteva tăvi cu aripioare și pulpe picate sunt răspândite pe toată suprafața mesei. Mă uit la ei și-mi dau seama că n-am văzut pe nimeni care să mănânce atât de repede. Îi întreb dacă ăia de la centru le dau să mănânce destul. Îmi spun că da, mănâncă, dar mâncarea e de rahat. „Diluată, așa. Nu te saturi. Oală de ciorbă cu un kil de cartofi, o oală enormă, nici nu vezi cartofii. Mănânci, dar simți că nu mănânci. La felul doi e mâncare de fasole verde. Cartofi prăjiți odată la zece ani‟.

Dar chestia asta la care iau parte n-are legătură cu foamea, ci cu noțiunea de ieșit de acolo, de mâncat la fast food, în mall. Vreau să știu dacă au program de ieșire din centru. Sau care e regula.

„Avem program de ieșire, până la ora nouă seara. Asta pentru cei de peste 14 ani. Dacă ai sub, ești ca la închisoare, nu poți ieși nicăieri. Eu, de exemplu, când ies, mă duc la box. Să nu mă plictisesc. Vineri, de exemplu, aveam scutire, îmi dăduse maestrul de la box, că aveam meci. Când m-am întors la centru, nici nu m-a întrebat nimic, a început să dea în mine. Picioare, pumni, tot. Și nici n-ai unde să te duci, tot la mâna lor ajungi, tot acolo te întorci. Am încercat să ne ducem în Direcție (n.r. De Protecție a Copilului) de nu știu câte ori, da' nu te-ajută nimeni. Te scot că tot tu ești de vină. Când ne-am întors în centru, direct ne-a luat Răzvan. Că să vezi ce bătaie ne dă acuma‟.

D-astea.

Unul dintre copii îmi arată niște poze. Sunt cearșafuri. Îl întreb ce-s cu astea.

„Lenjeriile astea au doi ani: le spală, le pune, le dă jos. Le spală, le pune, le dă jos‟. Dau să-i zic că-i bine că măcar le spală, dar nu apuc. Un altul îmi bagă în ochi ecranul telefonului. Acolo, pixelii colorați construiesc imaginea unui copil cu o ureche incompletă. Lipsește o parte din ea.

Citește și: Întrebarea zilei: Care e cea mai mare bătaie pe care ai luat-o?

Înjur ca prostul, după aia îmi pare rău că am făcut asta în fața unor copii. Cel care îmi băgase telefonul în ochi înjură și el, dintr-un fel de caramaderie masculină. Îmi spune ce de căcat e să ai o jumătate dintr-o ureche și să mai și trebuiască să locuiești într-un centru de plasament.

Dau din cap, îl aprob. Chiar e un mare căcat.

„Mi-a dat de m-a leșinat‟

Între timp, mâncarea s-a terminat. Unul are ideea să mai cumpere o porție, dar se votează că mai bine nu. Să se țină de bani. Se mai aud doar foșnetul pungilor și al ambalajelor goale și zgomotul ăla pe care-l auzi când tragi printr-un pai dintr-un pahar de Pepsi gol.

Un grup mai mare de oameni din mall intră la film. Îi urmăresc absent și când revin cu ochii pe copii îi văd cum își lasă toți privirile în jos. De parcă s-ar fi rușinat că i-am văzut cum se uitau la mine.

Le zic să nu le fie frică. Să-mi zică, dacă ei cred că mai au de zis. Îmi zic:

„Pe mine, de exemplu, după ce m-a bătut, a închis porțile două zile la rând, să nu cumva să mă duc în Direcție (n.r. - de Protecția Copilului). De parcă nu pot să mă duc peste o săptămână. Eu n-am vrut să mă duc la școală și mi-a dat de m-a leșinat. Cu bulanul, cu toate, mi-a tras una-n burtă...‟.

Altul:

„Ne mai bate uneori și cu cureaua. Pe mine m-a lovit atât de tare, că mi-a dislocat încheietura‟.

Unul a mai descoperit câțiva cartofi prăjiți care, din motive necunoscute, au scăpat asaltului. Se discută dacă să se mai cumpere o porție de usturoi. Se respinge, din nou. Băiatul ia un cartof gol, mușcă din el și-și ridică tricoul:

„Ia, uite aici. De exemplu, acum în centru este toxiinfecție alimentară. Este grav, grav, mulți suntem plini de bube. Știi ce ne-au dat? Nimic, absolut nimic. Avem probleme și cu cabinetul medical. Te duci să ceri o pastilă de cap și-ți dă una de picior. Uite‟.

Mă uit la el și mă gândesc la ce văd. Un băiat tânăr care mușcă dintr-un cartof prăjit și-mi arată bubele cauzate de o toxiinfecție alimentară. Îl întreb dacă și-a dat seama de la ce i se trage.

Îmi zice că nu, putea fi orice.

„Îl bat pe autist degeaba, când vor ei‟

Mai e unul printre ei care nu vorbește nimic. Îi întreb pe ceilalți dacă și el a fost bătut. Băiatul vizat ridică ochii spre mine.

Altul scoate iarăși telefonul și-mi arată o poză.

„El e autist. Uite, tot autist e și copilul ăsta, și-l bat încontinuu. Îl bat pe degeaba, când vor ei. Îl sparge cu bătaia. Uite, cum a fost bătut copilul. Urlă la el în continuu. «Bă, băga-mi-aş pula, dacă te prind te sparg!». Şi mai râde şi autistul ăla, ce să-nțeleagă el? Nici nu ştie să vorbească.‟

Îi văd vânătăile în poză. Zic: „Vai de capul meu‟.

„L-au bătut în curte‟, îmi spune băiatul cu telefonul.

Copiii îmi spun că pe un alt copil autist l-au bătut că nu voia să stea în pat. Aseară, ca să nu dea nimeni în el, unul dintre ei l-a luat la el în cameră.

Băiatul tăcut de până atunci ridică ochii spre mine. Îi văd buzele mișcându-se de câteva ori, de parcă s-ar antrena ca să scoată primele sunete, și îi aud vocea:

„Am un coleg de cameră pe care nu-l lasă la veceu noaptea. Nu te lasă să te piși noaptea. Eu am colegi în cameră care se pișau pe ei, că nu-i lasă la veceu‟.

Îl întreb ce tratament primește pentru autism. Dă să răspundă, dar i-o ia altul înainte: „Ia un tratament care-l face să doarmă, să stea liniştiţi cu el. Îi dau Romparkin (n.r. - utilizat în tratamentul bolii Parkinson).

Îl întreb ce efect au pastilele astea. „Mă ia somnul când mă pun în pat‟, îmi spune el.

„Nu ne lasă pe net, zice că intrăm pe filme porno‟

Singura metodă prin care copiii pot trece peste bătaia zilnică este să aibă încredere unii-n alții. Și să rămână uniți.

Pe reportofon se aude un copil care urlă la tac-su să-i mai dea cartofi prăjiţi.

Apoi se aude vocea cuiva: „Mergem?‟. Ne ridicăm. Pe scara rulantă nimeresc lângă cel mai mic dintre ei. Puștiul n-a scos un cuvânt până acum. Îl întreb cum îl cheamă. Nu-mi răspunde la întrebare, în schimb îmi zice:

„Pe mine nu prea m-au bătut‟.

„Ești mai cuminte sau cum?‟

„Eee, stă el numai în cameră‟, râde altul din grup.

În drum spre ieșire din mall îmi povestesc ce fac ei, zi de zi, la Centru.

„Ieșim afară, stăm în curte. Ne mai uităm la televizor, până la zece seara. Da' prindem ce le interesează pe îngrijitoare. Deci dacă e vreo telenovelă, ce să facem, ne uităm la telenovelă. Nu avem acces la net. Wireless avem, dar nu ştim parola. Mai mergem la calculatoare, mai intrăm prin telefoanele altora, care vin în vizită. Nu ne lasă, că zice că intrăm pe filme porno. Avem toţi conturi de Facebook. Ne facem şi noi selfie-uri‟.

În timpul ăsta, fata îmi spune cât de uniți sunt ei și că asta-i ajută să treacă peste toate. „Suntem educaţi să stăm cu privirea în jos, să ne fie teamă, să nu cerem nimic. Suntem uniți, așa reușim. Nu ne pârâm niciodată.‟ Se întoarce cu fața spre mine: „Și toți vrem copii când o fi‟.

Ieșim din magazin. Cineva mă apucă de o mână. Mă întorc, e același tip care-mi ceruse un milion la intrare. Mă întreabă același lucru, dacă nu-l pot ajuta. Îi zic: „Nu, tot n-au apărut banii‟.

Se uită atent la mine, mă măsoară din ochi, ca o femeie care te întreabă dacă ai înșelat-o.

„Bine‟, îmi zice.

„Menținerea suspiciunii cu privire la existența actelor de violență"

Faptele, așa cum au fost. În octombrie 2015, Fundația Hopes & Homes for Children România trimitea o sesizare către Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție (ANPDCA). Printre faptele sesizate erau și presupuse violențe la adresa copiilor găzduiți acolo, din partea personalului din clădire.

În urma controlului oficial, cei de la ANPDCA au trimis un răspuns în care apărea următoarea frază:

„Menținerea suspiciunii cu privire la existența actelor de violență în centru, furturi între copii, fugă și absenteism școlar".

În plus, ANPDCA-ul trimitea o serie de recomandări către Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului sector 4, în subordinea căreia se află și Centrul de Plasament „Robin Hood". Printre propunerile de la acel moment se numărau:

- „Cercetarea disciplinară prealabilă în cazul tuturor angajaţilor care nu au aplicat prevederile legale în vigoare şi/sau care nu au adus la îndeplinire, în mod corespunzător, sarcinile de serviciu în ceea ce privește protecția copiilor împotriva abuzurilor".

- „Evaluarea tuturor situațiilor de abuz semnalate în conformitate cu reglementările legale în vigoare".

- „Sesizarea organelor de urmărire penală și îndepărtarea angajaților de copii în situațiile în care abuzul, neglijarea, exploatarea şi orice formă de violenţă asupra copilului a fost săvârşită de către persoane care, în baza unui raport juridic de muncă, asigură protecţia, creşterea, îngrijirea sau educaţia copilului".

Potrivit purtătorului de cuvânt al Poliției Capitalei, Bogdan Ghebaur, la instituția unde lucrează există o singură plângere penală provenită dinspre Centrul de Plasament „Robin Hood", plângere în urma căreia există și o anchetă în desfășurare. Singura problemă ar fi că plângerea respectivă aparține „mamei unui locatar al centrului". Adică este plângerea unui copil, la adresa unui alt copil de acolo. În rest, nimic despre bătaia copiilor de către personalul angajat la „Robin Hood".

În schimb, în urma recomandărilor ANPDCA, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului sector 4 a luat următoarele măsuri:

„Cercetarea disciplinară a șefului centrului de plasament de către Comisia de disciplină a personalului contractual, concluziile fiind de îndeplinire neglijentă a atribuțiilor de serviciu, aplicându-se sancțiunea disciplinară în temeiul art. 248 alin. 1 lit. d) din Codul Muncii.

„Metodologia de organizare și funcționare a centrului a fost revizuită fiind descrise proceduri pentru gestionarea situațiilor de abuz".

În caz că nu știi la ce se referă articolul din Codul Muncii la care se face referire, ai aici răspunsul:

„Sancţiunile disciplinare pe care le poate aplica angajatorul în cazul în care salariatul săvârşeşte o abatere disciplinară sunt: (...) reducerea salariului de bază şi/sau, după caz, şi a indemnizaţiei de conducere pe o perioadă de 1-3 luni cu 5-10%."

În traducere: șeful Centrului de Plasament „Robin Hood" a avut o mică reducere salarială, vreme de maximum trei luni. Numele persoanei respective este Maria Andreescu. Niciun cuvânt depsre Răzvan Giura, cel pe care copiii îl incriminează prin declarații, directorul Centrului de Primire Urgență pentru copii abuzați, de la parterul clădirii unde se află „Robin Hood".

Deși am încercat să dau de el, zile la rând, telefonic și prin SMS, Răzvan Giura a refuzat orice discuție pe marginea subiectului.

În prezent, atât el, cât și Maria Andreescu sunt pe vechile poziții de conducere, directori ale celor două centre din sectorul 4, dovadă că statul nu se spetește foarte tare când viitorul său este călcat în picioare.

Ce poți să faci dacă ești abuzat

Orice copil, găzduit de un centru de plasament din România, care se află într-o situație similară celor pe care le-a citit aici, poate face o sesizare către Direcția Generală de Asistență Generală și Protecția Copilului din zona în care se află. Sesizarea respectivă poate fi făcută și de către o altă persoană, chiar și sub anonimat, cu condiția „să aibă suficiente elemente de identificare a copilului victimă a violenţei (cel puţin numele şi adresa la care poate fi găsit), în lipsa acestor informaţii intervenţia direcției fiind imposibil de realizat".

Telefonic, numărul unic european de asistenţă pentru copii este 11611 și funcționează, de luni până duminică, între orele 08.00 și 00.00.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe despre bătaie:
Satul în care oamenii se stâlcesc în bătaie de Paște
Întrebarea zilei: Care e cea mai mare bătaie pe care ai luat-o?
Un șofer vrea să ia la bătaie un biciclist și ajunge să dea cu fața de asfalt