Puteam să ajung neurochirurg, dar am ales să fiu medic la țară, în România

FYI.

This story is over 5 years old.

Chestii

Puteam să ajung neurochirurg, dar am ales să fiu medic la țară, în România

Primul lucru pe care l-am învățat a fost că recitarea din cărți, cum făceam la facultate, era inutilă.
23.11.15

Ilustrații de Mircea Pop

Mama mea vitregă, Irina T., 58 de ani, este una dintre persoanele care a ales să lucreze ca medic la sat. Chestia asta s-a întâmplat din 1985 și până la mijlocul anilor 2000. Ar fi putut ajunge medic neurochirurg, dar a preferat mediul rural liniștit, spitalelor din oraș. Acesta e povestea ei prescurtată, una despre aventuri pe ulițe, cu sacoșa de medicamente în spate.

Chiar era o seară liniștită, deși bătea vântul din toate direcțiile și trebuia să te duelezi cu nămeții ca să poți ieși din dispensar. Îmi beam cana de ceai și făceam niște integrame la căldura sobei. Totul până când ușa s-a izbit de perete și am auzit un bărbat și o femeie care urlau ca disperați. Am luat halatul pe mine și m-am îndreptat către hol. Acolo, pe podeaua rece, o fată de vreo 20 și ceva de ani se chinuia să scoată și cealaltă jumătate de bebeluș din ea.

Publicitate

De dus până la pat, n-aveam cum să o mai duc, că riscam să-i omor copilul. I-am zis să respire adânc și să împingă. După două minute, halatul meu acoperea un prunc de trei kilograme. Vai de mă-sa, totuși. Se-ntorcea dintr-o vizită și-a pălit-o născutul prin căruță. Oricum, la țară nu se naște cu programare. Dacă te-apucă contracțiile pe câmp, acolo va fi spitalul unde vei naște. Salvarea nu ajunge peste tot.

Citește și Am fost profesor la țară, într-un sat din Oltenia fără semnal la mobil

Nimeni nu a înțeles prea bine de ce nu am vrut să operez sau să apar pe la televizor. Nimeni nu și-a imaginat că nu voi face neurochirurgie, așa cum îmi pusesem în cap la sfârșitul facultății. Puteam să fiu Irina T. - neurochirurg.

Dar sunt prea puțini ăia care își doresc altceva, o specializare lipsită de grandoare. Puțini sunt aceia care vor să ajungă să bată câmpurile patriei după gravide leșinate prin lanuri de porumb, răpuse de durerile nașterii. Și mai puțini sunt aceia care vor să explice unui vârstnic ce e aia tahicardie. Și număr pe degetele unei singure mâini studenții care nu vor faimă, ci cunoaștere. Nimeni nu a înțeles de ce am ales să fiu medic în provincie sau de ce vreau să fug de tot ce e „igienic și sanitar" - adică de spital. Dar, vă zic eu, e mai curată apa de la izvor.

Am vrut să bat coclaurii, să văd natura și datina

Pe vremea lui Ceașcă, noi, proaspeții medici ai acestei țări, eram repartizați prin diverse dispensare uitate de lume, ca să ne confruntăm cu durerile care nu pot fi explicate. Nu că-s ele inexplicabile sau vreun mister al medicinei, ci că-s pacienții prea vagi și habar nu au cum să-ți explice durerea pe care o au. Prin locurile alea, de fapt, învățam să gândim altfel, să uităm de recitarea din cărți, ocupația noastră preferată din facultate.

Spune-i tu Măriei, femeie la 60 de ani, că are arterele coronare înfundate. Sigur te va întreba dacă e necesar un bypass… Asta sau, scenariul cel mai plauzibil, se va pune pe bocit că moare și că trebuie să scoată banii de la saltea. Nu! Măriei trebuie să-i explici că inima ei nu mai funcționează cum ar trebui și îi spui să nu-și facă griji că te vei ocupa tu de asta. Tu știi cum.

Publicitate

Pe vremea aceea, nimeni nu contesta ce îndrugi tu acolo. Vorba ta era sfântă, iar mâinile îți erau din aur. Tu ești „doamna doctoră". Tu ești Dumnezeul pe pământ. Dumnezeul lipsit de aparatură medicală și condiții pentru o intervenție de urgență.

Citește și Pacienții români sunt niște masochiști care se autodistrug lent

Mereu am vrut să pot bate coclaurii, să văd natura și datina. Am vrut să fug de oraș, de vâltoare. Am ajuns în Țigănași - o comună la câteva zeci de kilometri de Iași. În pustietate, ar zice unii. Dar ce pustietate, măi, frate! Lac, pădure și deal. Oriunde te uitai, vedeai natură. Simțeai cum aerul îți umplea plămânii. Splendoare.

Mă rog, toate astea și multe gropi mascate de nămol. Preaslăvite să fie halatele groase atunci când rămâneai fără lemne-n sobă. Pupate să fie cizmele de cauciuc, alea cu care înotai prin noroaiele de pe ulițe. Blestemat să fie crivățul care-ți crăpa fața-n fiecare iarnă. Na, nu ai cum să te lupți cu vremea, evident, dar un locșor în care să fi putut sta liniștită când făceai vreo gardă ar fi fost apreciat. Cert e că, dacă rămâneai fără lemne-n sobă, știai că vei avea corpul aproape degerat până la prima rază de soare.

Programul medical-gospodăresc „Pui pentru Injecție"

La țară înveți cum să te aperi în adevăratul sens la cuvântului. Știi să folosești o bâtă dacă te atacă brusc vreo haită de câini. Știi să te descurci în aproape toate condițiile - de la viscol până la arșiță. Dar, cel mai important, știi să identifici grupurile de persoane. Te prinzi care-i figura admirată de tot satul, fugi de bârfitoarea șefă, calmezi persoanele agitate de dureri și te ascunzi de baba sărită care le are cu necuratul.

Publicitate

Dai de oameni care, în pofida tuturor avertismentelor, beau până când uită de ei și-și lovesc femeile, dar și de alții care, în ciuda vârstei, muncesc până când nu se mai pot scula din pat de dureri. Pe ulițe sunt și țațele satului - majoretele. Ele sunt acelea care le știu pe toate. Nimic nu suflă pe drumurile satului fără ca ele să știe. Unii ar spune că-s atotștiutoare și atotghicitoare.

Totuși, fiecare sătean suferea de boala pomenii - nu intra unul în dispensar fără să aibă un pui, un carton de ouă sau o bucată de brânză. Programul medical-gospodăresc: „Pui pentru Injecție". N-am dus-o rău deloc la țară. Unii zic că ține de șpagă chestia asta, dar du-te tu la Mărie și refuză-i alimentele când ți-o bagă p-aia cu „Haide, doamna doctoră! Să fie pentru sufletu' mamiței mele". Ia-o p-asta!

Cel mai nașpa aspect, zic eu, e că oamenii de la sat au o frică teribilă de spitale. Ar prefera să stea toată bătrânețea cu foi de varză murată pe genunchi, decât să se ducă să li se facă o radiografie, sau mai grav, să fie operați. Ce-i drept, mama soțului meu și-a pierdut piciorul de la o operație din asta. Să-ți tot fie lehamite, nu alta…

Oricum, ai nevoie de imagistică atunci când ai pacienți cu dureri nasoale de oase. Dar ce te faci când n-ai niciun spital aproape? Salvările abia ajungeau pe drumurile alea, iar dispensarul nu era dotat cu prea multe chestii. Era o farmacie, da, dar noi, medicii de-acolo, n-aveam prea multe de făcut în afară de un consult și o rețetă. Îi poți trimite de urgență la spital, poți să le dai niște medicamente și poți încerca să-i convingi să se liniștească puțin cu ograda.

Publicitate

Să-ți povestesc cum a fost prima întâlnire cu lupii

E greu cu bătrânii de la sat. Le e greu lor. Deseori sunt singuri, fără copii, că au plecat la oraș să facă facultate. Și, pentru că sunt obișnuiți cu locul lor, cu satul lor, cu cimitirul lor, aleg să nu se ducă la spital de frică. Le e teamă că n-o să se mai întoarcă acasă, pe bătătura lor, în odaia lor cu sobă. Din nou, e de-nțeles. E greu să pleci de-acasă și să te rupi de tot ce ți-e cunoscut. Chit că faci asta pentru căteva zile și pentru o viață mai bună. Dar cu care bani să-și ia ei medicamente sau să facă operații costisitoare? Puținul pe care-l au se duce pe alte chestii de agricultură, nicidecum pe niște boabe care-ți oferă alinarea când ai dureri.

La țară, ca medic, ai parte de toate peripețiile posibile. Țin minte și-acum prima întrevedere cu lupii. Mă duceam cu căruța la un nene care nu se simțea bine, într-un sătuc pe lângă Țigănași, înfofolită-n halat și cu trusa cu medicamente după mine. Era ceva de mers, dar aveam cai puternici și rapizi - mustangi de Moldova. Care, când au început lupii să urle și să mârâie, s-au ridicat pe picioarele din spate, iar eu mai, mai să o iau la fugă înaintea lor.

Dar care-mi erau șansele să scap de lupi cu cizmele de cauciuc și halatul prea mare și prea greu? Am rămas în căruță și mi-am lăsat viața în mâinile unui bade care mâna caii. Cu frica-n oase, ne-am întors din drum și-am luat-o pe altă cale către nea, cel care căzuse de pe scară și-și învinețise spinarea.

Publicitate

Dar cum e să vezi un alt bade, înainte de Crăciun, coborând din căruță, schiopătând și urlând ca apucatul că l-a mușcat porcul de picior? E ceva de vis. Îți zic eu cum e cu nebuniile astea. Te îngrozești și habar nu ai pe ce să pui mai repede mâna - nu că ai avea prea multe de făcut. Am trăit să văd și femei care, din pricina faptului că avortul nu era nici măcar tolerat, își băgau fel și fel de ierburi în vagin ca să omoare copilul în pântec.

Astea erau vremurile atunci, căci nu aveai acces la nimic altceva decât sfaturile bunicii, iar la doctor ți-era jenă să te duci cu probleme d-astea „minore". Atunci exista o scuză, dar nici acum nu-i situația mai roz - anul trecut au fost efectuate 38 415 de avorturi în mediul rural. Asta-i o mare problemă, având în vedere toate mijloacele contraceptive care există, dar ne-ntoarcem la jenă și rușine. Doar e păcat mare să faci sex, dacă ar fi să ne luăm după spusele preotului. E ciudat să vii la doctor și să-i spui că te-a prins un vlăjgan de șolduri când culegeai via, nu?

La țară e frumos, dar lucrurile merg deplorabil

Nu e ușor să fii medic la sat. Las la o parte faptul că n-ai apă curentă, toaletă, centrală electrică sau drumuri asfaltate. Dar măcar o ambulanță să existe. Să se poată ajunge la bolnavi în timp util. WC-ul era o groapă cu capac în spatele dispensarului, iar apa era sloi mereu. Dar am trăit - în adevăratul sens al cuvântului. În fiecare zi simțeam ceva diferit și fiecare om îți mulțumea cum știa el mai bine - ba cu un pui, ba cu o binecuvântare și-o rugăciune la biserică.

Poate că văd eu partea frumoasă a lucrurilor, pentru că am îndrăgit viața de acolo, dar realitatea este că totul merge deplorabil. Asigurările de sănătate sunt aproape inutile, cardurile de sănătate de astăzi sunt un mister pentru aproape toți sătenii, iar dotările din cabinete nu sunt. Am văzut multe cazuri în care medicul investea bani în cabinet ca să poată oferi ajutor oamenilor. Erau aplaudate pe la știri și prin diverse emisiuni care promovează România și ambiția cetățenilor ei. Da, există ambiție, dar resurse?

Publicitate

Cum să mă pot uita în ochii unui pacient care-mi moare-n brațe doar pentru că eu nu am un mediu adecvat ca să-i acord tot ajutorul de care sunt capabilă? Cum să-l conving că o să fie bine în spital și că va fi îngrijit acolo, dacă nici la el acasă nu-l ajută sistemul sanitar?

Realitatea este că oamenii mor degerați în case iarna doar pentru că nimeni nu are cum să ajungă la ei. Bunicile acelea care fac plăcinte se mișcă din ce în ce mai greu pentru că nu-și permit să-și trateze articulațiile. Iar noi, medicii de la țară, ne străduim să le oferim medicamentele și tratamentele de care au nevoie. N-ai idee câte mame nu au cum să-și alăpteze odraslele și nici n-au bani să cumpere lapte praf.

Crezi că e urât la țară doar pentru că nu ai condiții? Nu, la țară nu e urât. E trist! Asta doar pentru că ești un doctor care vrea să ajute și nu are cu ce. Prin spitale auzi urlete că medicii nu-s plătiți cum ar trebui. La țară auzi urletele oamenilor îndurerați.

Astăzi, aș lăsa tot și m-aș întoarce la țară

Din lipsă de medicamente și de bani, apelezi la toate leacurile băbești despre care ai auzit pe ulițe. Câte viroze n-am văzut eu vindecate cu miere și lămâie sau sirop de muguri de brad. Câte entorse n-au dat înapoi cu varza murată? Câte tăieturi n-au fost sterilizate cu apă din puț și sare? Oameni simpli. Oameni care nu știu dacă merită să vândă moștenirea copiilor ca să își prelungească viața. Ăștia sunt oamenii care au mai multe sentimente decât bunuri.

Sunt zile în care mă uit în jur, pe străzile aglomerate ale orașului și-mi dau seama că aș da orice să mă întorc acolo, în Țigănași, la sătenii mei care, fără toate condițiile de aici, duc o viață împăcată. Aș lăsa în urmă toată nebunia asta cu cardurile și dosarele către Casa de Sănătate și aș pleca pe ulițe, la țară. Măcar acolo, cu lemnele din sobă și cu baticurile de pe cap, oamenii nu mănâncă pui injectați și legume modificate genetic.

Boala nu ocolește pe nimeni, dar acolo, copiii au o copilărie cu julituri, mușcături și degete degerate de la bătăile cu bulgări. Acolo oamenii nu au internet ca să interpreteze ei simptomele unei boli.

E nevoie de medici și acolo, chiar dacă nu-s cluburi exclusiviste în care să-ți arunci salariul sau supermarketuri umplute de mâncăruri congelate. E nevoie de dotări și pe străduțele fără asfalt și conducte. E nevoie de medicamente și acolo, unde mierea și ceaiurile sunt cele mai bune remedii. Ca medic la țară nu practici doar medicina, ci și viața. O vezi acolo, în fața ochilor tăi, printre frunze, pomi, case din lut și geamuri izolate cu țoale vechi. Înveți să dai mai mult de doi bani pe pacienții tăi. Îi cunoști, ții la ei, îi admiri pentru diverse calități și ai grijă de ei.

Nu-i ca la oraș. Nu iese unul și intră altul, iar până mâine uiți de existența lor. Sunt oameni blânzi, sinceri și harnici. Oameni care-ți rămân pictați în amintiri. De asta e bine să fii medic la țară. Înveți să-ți pese de ceea ce faci, fără să te gândești la jurământul lui Hipocrate, ci la datoria ta ca om față de cei care au nevoie de ajutor.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte materiale despre medicii din România:
Cum vede viitoarea generație de medici legalizarea șpăgii
Clienții români sunt coșmarul oricărui farmacist
Am vorbit cu studenții la Medicină despre moarte și cadavre