Scriitorul Irvine Welsh încă mai ține la glume porcoase

Irvine Welsh în Toronto. Fotografie de pe Twitter.

La douăzeci și doi de ani după publicarea romanului său de debut, Trainspotting, care a șocat și încântat lumea cu poveștile lui despre drogații din Edinburgh, Irvine Welsh încă stârnește controverse. Noul lui roman, A Decent Ride , cu un taximetrist și un maniac sexual pe nume Juice Terry – care revine din Glue (2001) și din continuarea Trainspotting, Porno (2002) – include scene de necrofilie, crime comise cu ajutorul fluidelor corporale și capitole narate de penisul lui Terry.

Recenzorii fie îl adoră, fie îl urăsc, iar Welsh e foarte mulțumit de treaba asta. Am ieșit cu el la o bere în barul Football Factory din Toronto – numit așa după romanul despre huliganism din 1996 al prietenului său John King – și am discutat despre independența Scoției (bună), despre băieții dansatori din cluburi (nașpa) și despre valoarea conflictelor verble.

VICE: A Decent Ride e considerat o comedie mai mult decât oricare dintre romanele tale.
Irvine Welsh: De obicei scriu dramă sinistră cu mici momente de comedie ca să ușurez tensiunea și să țin oamenii implicați în dramă. Romanul ăsta e mai mult invers – introduce teme întunecate și dramatice prin intermediul comediei. M-am gândit că alegerile din Marea Britanie vor împărți Scoția în două, așa că am vrut ca această carte să fie o bătaie de joc în care să putem râde de noi înșine și de ridicolul lumii în care trăim.

Te trăgea de mânecă Juice Terry să scrii un roman despre el?
Da, personajele din Trainspotting, Filth (scris în 1998 și filmat anul trecut) și Glue rezonează între ele – scriu mereu mici povestiri despre ele și uneori le dezvolt în ceva mai mare. Încă am un apartament în Edinburgh, dar n-am mai trăit acolo de vreo douăzeci de ani și m-am gândit că, odată cu referendumul despre independența Scoției se va dezvolta un nou gen de Scoție. Juice Terry a fost ghidul meu prin această nouă țară. Am vrut pe cineva cu vederi înguste, iar Terry e un votant de „Nu " tipic: „Sunt mulțumit în lumea mea. Mă fut cu cine vreau, îmi place să conduc mașina. " Și deodată viața i se schimbă total din cauza unui eveniment cataclismic. Trebuie să-și reorganizeze totul, să se preocupe mai mult de familia lui, de copiii lui, de maică-sa, de comunitate, de prieteniile cu băieții, de golf și de citit, eventual și de scris poezii. Schimbările culturale pe care nu le înțelegem ne obligă să ieșim din placiditate.

Personajul are totuși profunzimi ascunse, nu? Din moment ce reușește să citească Moby Dick și să înțeleagă o astfel de literatură?
Da, nu e un tip prost, e doar ignorant cu bună știință, cum sunt mulți oameni. E dureros să știi niște lucruri, pentru că devii conștient de societate în general și de locul tău în cadrul ei. De asta sunt mulți cetățeni săraci sau din clasa muncitoare de dreapta, pentru că atunci când realizezi că ai un statut dezavantajat, chestia asta îți pune pe umeri responsabilitatea de a schimba lumea și pentru multă lume, povara asta e prea grea. Nu pot critica lucrul ăsta pentru că și eu l-am făcut de multe ori ; dacă lucrezi de la nouă la cinci, ești terminat la sfârșitul zilei. Vrei doar să-ți pui picioarele pe masă și să te uiți la televizor la X Factor . N-ai chef să mergi la întâlniri pe teme politice; vrei să mergi la fotbal sâmbăta și să cânți cântece de beție și să te relaxezi. Uneori se întâmplă lucruri care îți zguduie lumea asta. Pentru mine, mișcarea de independență a Scoției a fost ca muzica punk sau acid house – oamenii s-au energizat de la rădăcină și s-au concentrat pe reînnoirea democrației și definirea de sine: Cine suntem? La ce fel de relații trebuie să aspirăm ca să avem o viață mai bună? După ce ajungi să-ți pui întrebările astea, nu le mai poți ignora.

Ți-e mai greu să vorbești despre chestiunile astea acum că locuiești în Chicago?
În ziua de azi, experimentăm exilul diferit pentru că avem internet. M-am certat destul de tare cu prietenul meu Jimmy ; mi-a zis: „De ce le spui oamenilor pe Twitter să voteze da? Nu trăiești aici!" I-am zis: „Ba trăiesc acolo mai mult decât tine, gras prost, pentru că tu nu faci decât să te uiți la televizor toată ziua! " Are televizor cu plasmă și nu iese din casă toată ziua. Poate că eu sunt acolo doar trei luni pe an, dar în restul timpului vorbesc despre situația țării mele cu toți oamenii pe care îi întâlnesc. Dacă ești implicat în ce se întâmplă, operezi la alt nivel.

Pe Twitter, ai menționat că simți că jurnaliștii americani și britanici nu au coaie să se lege de nenorociții însetați de putere din politică.
Jeremy Paxman e genial, mușcă din toți. Dar în general, presa scrisă e concentrată în mâinile miliardarilor multinaționali, iar asta are un efect negativ asupra lucrurilor pe care le spun și le fac oamenii. Plus că au devenit irelevanți , pentru că oamenii nici nu mai cumpără ziare, acum că a înflorit tehnologia. Cred sincer că, dacă n-ar mai exista la televizor emisiunile de genul „Ce mai zice presa ?", oamenii ar uita cu totul de existența ziarelor. Mi se pare că televiziunea sponsorizează existența ziarelor.

Multă presă despre artă e alimentată de celebrități.
Da, și de sponsorizări. În Scoția există atât de mulți artiști vizuali, scriitori și mucizieni, dar nu-i sponsorizează nimeni. Când ies în LA cu agenții sau managerii mei prin Miami, în fiecare noapte există câte o petrecere dată de vreun ambasador. Sunt lumini, mulți oameni frumoși, se fac multe fotografii, dar totul e un căcat. Se impune toată strălucirea asta în cultura mainstream. Deși cultura underground e mult mai importantă.

Puneai, la un moment dat, muzică house, ca DJ. Mai faci asta?
Sunt prea bătrân, băi. Bătrânii n-ar trebui să fie DJ-i… Am un prieten care are un club în Chicago ; uneori mai puneam cu el, dar acum nu cred c-aș mai rezista toată noaptea. Nu rezist cu picioarele astea de cincizeci și ceva de ani, dacă nu bag droguri. Și nici droguri nu mai am voie să bag.

Multă muzică de dans din ziua de azi e pentru oameni care nu dansează. Dacă mergi să-i vezi pe Calvin Harris sau pe David Guetta într-un club de house, o să vezi că pun muzică mișto pentru pasionații de muzică de dans, dar în Vegas, e un fel de frăție a băieților. Sunt numai break-uri, nu poți construi un ritm de dans. Intră o piesă pe care o recunoaște toată lumea – toți aplaudă, apoi bum! Alt bang! Bang! Bang! E pentru oameni care n-au capacitate de atenție, nu se pot concentra, nu pot pluti pe muzică, au nevoie constant de întreruperi. Trebuie să fie distrași încontinuu ca să-și amintească unde sunt – pe ringul de dans. Băieții care merg în cluburile din Vegas sunt noile versiuni ale soțiilor casnice care ascultau radio facil. Vor o anumită chestie și nu pot ieși din zona de confort.

În contrast cu chestia asta, am auzit că te-ai apucat de box.
Da. Când stai la birou toată ziua, trebuie să faci ceva să te menții în formă. Fac asta de ani de zile. Dar nu lupt cu adversari, doar mă antrenez cu sacul. E un fel de fitness pentru mine, dar îmi place și cultura din jurul acestui sport.

Cum ți s-a părut lupta dintre Pacquiao și Mayweather?
Toată lumea știa că o să fie un meci de căcat și că o să câștige Mayweather, dar tot s-au uitat. Doi jucători care și-au depășit perioada de glorie, dintre care unul îmbătrânește mai repede decât celălalt, dar tot te uiți, pentru că ani de zile ți s-a vândut ideea asta că la un moment dat o să existe un mare meci între ei. Trebuie să-l bifezi pe lista ta. Cred că ar trebui să închidem internetul un an și să vedem cum funcționează lumea – ar fi excelent. Și să interzicem telefoanele mobile un an.

Ai încercat să renunți?
Am încercat vara asta. Am început să închid telefonul pe perioade lungi. Dacă cineva nu te sună sau nu-ți dă mesaj, te apucă panica: „Ce s-a întâmplat cu nevastă-mea, cu familia? Oare sunt bine?" E o tâmpenie. Cum dracu' am ajuns să fim așa? Devine o formă oribilă de control social – devii dependent.

Cele mai nasoale elemente de pe internet se furișează în viața noastră de zi cu zi. De curând am avut în Toronto un scandal în care o prezentatoare de știri i-a confruntat pe niște bărbați care făcuseră niște meme nasoale despre ea.
În patriarhie există un fenomen îngrozitor, cel de a înăbuși vocea femeilor. Pe Twitter sunt o grămadă de femei interesante și inteligente care sunt sufocate de niște idioți care n-au nimic de zis și care o să fie găsiți morți în beciurile mamelor lor în șase luni oricum. E mai ușor să închizi gura cuiva dacă simți că ai un statut superior față de persoana respectivă. Chestia asta trebuie să înceteze. Îți imaginezi cum ar arăta internetul dacă n-ar mai exista vocile femeilor? Atunci tipii inteligenți care vor să intelectualizeze diverse lucruri ar fi și ei luați la pulă și am rămâne doar cu niște idioți care răcnesc slogane fotbalistice unii la alții. Cât de distractiv o să fie asta după cinci minute? Nu doar că ar fi greșit din punct de vedere moral, dar ar fi și inestetic și plictisitor.

Și nici măcar n-ar fi original. Toți s-ar imita între ei.
De câte ori trebuie să spui ceva până când nu mai e amuzant? Intră un tip și-i zice un clișeu de căcat unei femei care comentează ; prima oară poate fi incredibil de amuzant. Tipul a înjosit femeia, dar măcar a făcut ceva rebel și original. Dar toți idioții ăștia fără seamăn fac același lucru de nu știu câte ori. E ca și cum un bărbat comentează ceva și intră o femeie și zice: „Să-i smulgem coaiele lu ' prostu' ăsta!" Când o femeie face asta, e considerat un atac împotriva bărbaților. Dar nimeni nu vorbește despre atacul constant împotriva femeilor.

Ți-ai făcut o reputație de scriitor șocant, dar de atunci ai reușit să-ți divizezi criticii – cum s-a întâmplat cu cartea A Decent Ride .
E perfect. Trăim într-o societate divizată, așa că arta și literatura ar trebui să reflecte această diviziune. Nu-mi place deloc consensul. E bine ca oamenii să discute în contradictoriu. Când oamenii spun „E o carte grozavă" sau „E o carte de căcat ", ajungi să discuți despre valorile culturale care le motivează părerea și așa obții o discuție literară adevărată.

Încerci să atingi corzile sensibile din oameni?
Nu neapărat; încerc să obțin o reacție de la mine, pentru că toți suntem prinși într-un nor de emoții diferite, așadar suntem mereu în conflict cu noi înșine și încercăm să găsim armonia… Eu explorez acest conflict intern. Așa că atunci când primesc reacții negative și pozitive, roata se pune în mișcare. Simt ambele emoții, din ambele părți. Nu mă simt confortabil cu ceea ce fac, dar tocmai asta îmi place – să ies din zona de confort.

Capitolele scrise din perspectiva penisului lui Terry mă fac să mă gândesc la tenia vorbitoare din romanul Filth.
Tenia e conștiința lui Bruce Robinson, dar în cartea asta, penisul e egoul și identitatea distilată a lui Terry, iar Terry devine superegoul, în termeni freudieni. El încearcă să spună că are scopuri mai înalte de acum, dar penisul îi zice să se ducă dracului.

Te-ai întors la experimentarea tipografică, în care cuvintele creează forma obiectului vorbitor.
E super distractiv să faci asta… Când mergi la o toaletă publică, observi că tuturor le place să deseneze pe pereți o pulă cu coaie păroase. Nu trecem niciodată de nivelul ăsta. Asta am făcut și eu în carte.

Ai citit ceva cărți canadiene?
Da, Craig Davidson e unul dintre scriitorii mei canadieni preferați; e genial. The Fighter e unul dintre cele mai tari romane despre box. Captează esența vieții la sală și e o parabolă minunată pentru diverse concepte de masculinitate. Canada a fost mereu tare la ficțiune. Alice Munro, de exemplu – nu știu cum reușește să scrie atât de dens o povestire scurtă – e absolut incredibilă. Când citești o colecție de povestiri de-ale ei, ai impresia că ai citit zece romane.

Cum a fost primit în Marea Britanie filmul canadian făcut după nuvela ta Ecstasy în 2011?
A fost excelent până când au intrat în scenă accentele. Oamenii au început să râdă de accentele personajelor, și asta a fost o problemă, pentru că publicul țintă era Scoția. Deci n-a avut un succes atât de mare pe cât mi-am imaginat, dar tot e un film bun, are mult suflet.

De când te-ai mutat în Chicago, ai devenit fan hockey. Ai vreo previziune pentru Cupa Stanley?
Cred că Hawks o să câștige meciul cu Tampa Bay, nu-mi închipui că ar putea pierde.

Urmărește-l pe Mike Doherty pe Twitter.

Urmărește VICE pe Facebook.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe despre scriitori pe VICE:
Viața unui scriitor tânăr și frustrat
Ce muzică ar asculta cei mai mari scriitori români dacă ar trăi în zilele noastre
Debutul literar al lui Gigi Becali