Hainele purtate de românce în anii '90 erau mai penale decât hipsterelile de azi

Ştii pozele alea vechi, din tinereţea alor noştri, de care ne amuzăm când mai dăm peste ele? Să-ţi dau o veste, nu tocmai plăcută: copiii noştri vor râde de nu vor avea aer când vor vedea cu ce ţoale ne rupeam noi în figuri la pubertate şi chiar mult mai târziu.

Eu una mă distrez şi nu prea, de câte ori fac aşa-zisa detoxifiere a garderobei, aruncând hainele care oricum ocupă loc aiurea şi întrebându-mă ce-a fost în mintea mea când am dat atâţia bani pe ele.

Cel mai recent, am păţit-o cu niște perechi odioase de balerini, cărora le-am spus „Adio şi n-am cuvinte". Sper din tot sufletul ca obscenitățile alea să nu mai revină niciodată la modă, doar pentru a ne face nouă gleznele mai groase decât sunt în realitate.

Alegeri din astea ruşinoase în ceea ce priveşte ţoalele am început să fac din vremuri de mult apuse, când am hotărât că maică-mea nu mai poate decide în ce-mi stă bine când mă duc la şcoală. Se întâmpla după ce scăpasem şi de teroarea uniformelor. Ni s-a dat, cum ar veni, posibilitatea să ieşim din turmă, să ne exprimăm vestimentar, să fim altfel.

Mare greşeală. Curţile şcolilor au început să se umple de clone îmbrăcate în variaţiuni pe aceeaşi temă, care de care mai mândră de eşecul stilistic afişat atât de sfidător.

Dar dacă aș fi riguroasă (deși nu sunt), aș zice că tot dezastrul estetic a început prin clasa a VIII-a în cazul meu, când excursiile pe la turci ale părinţilor mei se lăsau cu traiste pline cu blugi. Era imediat după Revoluţie, când oraşul a fost cuprins de nebunia stretch-ului. Blugi lungi, blugi scurţi, fuste.

Pe scurt, dacă nu avei ceva din stretch, nu existai. Imaginează-țI oroarea! Cum se aşezau mulăciunile alea pe trupurile noastre pubere, fără nicio formă!

La liceu a fost şi mai dureros. Colegele cool şi cu bani făceau recensământul ţoalelor celor mai sărăcuţe şi, dacă le dădea cu virgulă, ţi-o strigau în faţă: „Tu nu mai schimbi pantalonii ăia?".

Nu voiai să fii ultima tristă şi-i schimbai. Problema era că alegeai pe unii şi mai oribili. Adolescenţa mea a însemnat pantaloni mulaţi din scai, platforme bucuria piticilor, bluze argintii cu sclipici, până la buric, şi machiaj strident, vedetă fiind rujul maro cu contur negru.

Pentru amica mea, Andra, mai mică decât mine, era în felul următor:

Sincer, asta cu Spice Girls am șters-o încet-încet din amintiri. În schimb, încă mă bântuie tunsoarea aia în scări, până la umeri, gen Meg Ryan sau oricine din serialul Melrose Place. Hai, că știi care: aia pe care o admirai la colega ta şi o urai pe propria ta persoană, după ce ieşeai de la coaforul comunist, specializat mai mult în permanent. Sau doar în permanent.

O altă chestie dubioasă pe care n-am înţeles-o nici acum este perioada aia hip-hop de prin 1999, când moda ajunsese unisex. Fetele obişnuiau să se îmbrace în hanorace largi şi lungi până la genunchi, împrumutate de la fraţi şi verişori, că doar ai tăi nu-ţi dădeau bani să te îmbraci ca un băiat. Știu, nu-țI mai aduci aminte cum de s-a ajuns la eșecul ăsta vestimentar.

La mine, perioada aia e destul de blurată, și pot înțelege de ce: creierul s-a străduit să-mi ofere o nouă șansă-n viață. Dar Ionela, de exemplu, o altă prietenă, are nişte amintiri foarte detaliate:

Anii au trecut, iar moda s-a înnoit cu alte oribilităţi. Asta şi pentru că fetele alea şleampete din liceu au scăpat la facultate, în Bucureşti, unde voiau să arate oricum, numai ca nişte provinciale nu. Iar asta a fost sursa tuturor ratărilor stilistice.

Chiar nu ştiu cu ce să încep. Să fie acei pantaloni trei sferturi, tip corsar, dintr-un plastic dubios şi lucios? Sau fustele alea din material ieftin, ca nişte cârpe, mulate până sub genunchi, de mergeai ca o gheişă. Apropo, astea se terminau cu un tiv din dantelă? Classy, nu?

Sau poate vorbim despre acele paltoane, pe veşnic, sper, îngropate în cimitirul modei, lungi până în pământ, din stofă neagră şi cu guler din blăniţă artificială, tot neagră? Sau pantofii cu bot Aladin, lung cât jumătate din talpa ta, pe care îi mai vezi azi doar la băieţii ăia talentaţi dintr-un taraf?

Dacă ar fi să identifici un numitor comun al acestor urâțenii, sursa primordială a Răului în varianta vestimentară, ei bine, răspunsul e ca-n viață: erau așa din cauză „dă sex".

Nicoleta, fostă colegă de facultate, este foarte concisă când îşi aduce aminte de ţinutele noastre de pomină:

Eu dezvoltasem, în anii studenţiei, o adevărată obsesie pentru saboţi, care, doamnelor şi domnilor, se aude că vor reveni în forţă în trenduri, sezonul ăsta. Şi când te gândeşti că este genul ăla de încălţăminte care nu te ajută în nicio situaţie. Nici măcar nu reuşeam să-mi dau seama când ar trebui să-i port.

Vara, când botul închis însemna picioare transpirate, sau în zilele mai răcoroase, când călcâiul liber şi-ar fi dorit, mai degrabă, confortul şi căldura unei ghete?

Au venit, apoi, anii aceia în care femeile păreau c-au renunţat la a se mutila vestimentar. Mulăciunile, sclipiciul şi buricul gol au dispărut în bluze fade, blugi din ăia cu tiv lat, model moartea pasiunii, şi tenişi. Chiar şi hanoracele BUG Mafia din liceu păreau mai sexy pe lângă perioada lipsită de direcţie de la sfârşitul anilor 2000. Ceva de genul celor povestite de Ionela:

Fetelor, cele care au mai mult sânge rece mai ales, le propun un test: să intre în colecţia lor de fotografii vechi, de cel puţin trei ani, şi să numere ţinutele de care, astăzi, nu le-ar fi jenă. Pregătiți-vă. E de plâns.

În încheiere, aș vrea să pomenesc şi de piesa aia din vremuri imemoriale, faimoasa fustă Lambada. O poți vedea aici.

Pentru chestia asta i-am plâns maică-mii zile în şir, până mi-a cumpărat-o. Numai că, ce să vezi?, de fusta aia chiar nu mi-e ruşine.

Citește și alte chestii despre adolescență:
Bețiile din adolescență ți-au distrus creierul pentru totdeauna
Fotografiile astea îți arată amenințările și temerile unei adolescente
Întrebarea zilei: Ce tâmpenii ai făcut în adolescență?