Dacă eşti tipă şi îţi plac hainele (iar dacă citeşti acest articol sunt mari şanse să fii), trebuie că te loveşti de VEȘNICA problemă din şifonierele noastre. Prea multe haine, unele fără să mai aibă dreptul de a ocupa aiurea loc pe rafturi, altele pe care ai început să le urăşti cam la cinci minute după ce le-ai cumpărat.

Sau haine pe care nu le mai poți purta, pentru că s-a schimbat ceva în conformaţia ta. Dar, mai bine să nu vorbim despre asta.

Mă rog, ideea e că, pentru a nu intra iar în cercul ăla vicios al mersului la magazin, ca să cumperi o piesă lucrată undeva prin Sri Lanka de niște femei exploatate, poţi încerca reciclarea lor. Una de pe urma cărora să te alegi şi cu ceva bani.

Bine, ar mai fi și opţiunea donaţiei, sau a părăsirii pungilor cu haine la tomberon, dar de pe urma chestiei ăsteia e mai probabil să se aleagă cu ceva bani întreprinzătorii care caută în gunoaie.

Bun, ai o dilemă. Cum o rezolvi? De exemplu, îți poţi expune hainele pe o tarabă, la acele târguri de haine care se organizează periodic în Bucureşti.

Eu am început să le frecventez în momentul în care mi-am dat seama că pot găsi o geacă de piele de la Zara, sau aiurea, la doar 50 de lei. E drept că sunt şi reduceri mai hardcore de atât: cum ar fi să te alegi cu un trenci de la D&G la preţul expus mai sus.

Dar cum am decis să trec din tabăra cumpărătorilor în cea a vânzătorilor? Simplu. După ce am văzut foarte multe prietene de-ale mele care îşi valorificau hainele, pe bani frumoşi, la astfel de yard sale-uri.

Aşa că iată-mă, răscolindu-mi dulapul şi condamnând o parte bună din țoale la a-şi găsi o nouă familie şi un nou dulap în care să ocupe spaţiu, apoi luând legătura cu organizatorul pentru a-mi anunţa intenţia că vreau să ocup masă şi scaun unde se ţine târgul. Totul contra cost, desigur, căci există şi o taxă, de vreo 80 de lei.

Poate părea mult, dar când vinzi de sume de până la o mie de lei devine o nimica toată. N-am avut eu atâta spor, nici marfă îndejuns de multă, dar cine vine mai bine pregătit decât mine, pleacă și cu buzunarul mai fericit.

Ca profitul să fie mai mare (cu fix 40 de lei) am împărţit cu o amică scaunul, masa şi bara pe care ne-am agăţat umeraşele cu haine. De fapt, aproape toate fetele care-şi vând hainele vin în pereche aici. Trece şi timpul mai repede şi mai frumos când sporovăieşti cu tovarăşa de tarabă.

Cât am stat în așteptarea clienților, am schimbat și câteva cuvinte cu organizatoarea târgului, Anca Mănescu. Voiam să-nțeleg mai bine cum funcționează treaba asta, mai ales din punct legal. De exemplu, se dă bon fiscal?

Tot Anca mi-a confirmat și ceea ce îmi închipuiam despre primele târguri de acest gen din București:

Iată-mă, aşadar, cu ţoalele atârnate la vedere şi aşteptând potenţialii cumpărători, cu speranţa că s-or găsi unii să aprecieze pe ce am dat eu, odată, banii şi acum nu mai port.

Există și o obligație a celor care vin aici să vândă: textila să fie spălată și călcată, spre bunul și igienicul mers al activității de probat. E drept că te mai uiți și la fața celui care vinde și majoritatea, dacă nu toate fetele care-și revarsă dulapul la târg, arată ca niște fashioniste din alea cu blog de modă pe Facebook. Așa că ești cât se poate de încrezător că haina aia a stat pe o piele parfumată.

Şi cumpărătoare sau scotocitoare, aşa cum li se spune amatoarelor de târguri vintage, cărora să le vinzi, sunt destule. Iar fetele astea chiar ştiu să scotocească, nu glumă.

Comportamentul lor este mai mereu cam aşa: vin, trec în revistă toate hainele agăţate pe umeraşe, aleg din ochi una, două, te întreabă ce preţ au, tu eşti luată prin surprindere, căci multora nici nu le-ai fixat preţul, şi trebuie să găseşti pe loc suma corectă. Apoi le adaugă maldărului de alte haine culese de la alte tarabe şi se duc să le probeze. La baia terasei în care este găzduit târgul, evident, că doar nu avem cabine de probă.

Mi-am dat seama că multe dintre fetele astea au experienţă şi ştiu cum să plece încărcate de haine, pentru foarte puţini bani. Le negociază, la sânge chiar, iar tu, de teamă să nu pleci fără profit, le laşi la preţ, deşi mai târziu este posibil să plângi în pumni că ai renunţat la rochia aia super mega mişto pentru doar 15-20 de lei. O știi, aia pe care ai dat aproape milionul.

Însă, târgurile astea nu sunt numai despre haine. Deși nu suntem încă la nivelul yard sales-urilor din State, tot te poți alege cu un frigider, un televizor cu tub sau o rochie de mireasă, purtată o singură seară, acu' nu știu câți zeci de ani.

Printre cumpărătoare mai sunt cele despre care aș putea spune că au nas: văd şi simt o piesă bună şi ştiu că, deşi dau un ban în plus, e vorba de altceva. Calitate, vintage, patina timpului.

Multe dintre fetele astea sunt însoțite de jumătatea masculină, ușor inutilă dacă mă întrebi pe mine, având în vedere că „Dacă îți place ție…", însoțită de niște priviri pierdute, a fost cea mai des auzită expresie din partea lor.

Bine, mai erau și excepții, adică tipi veniți singuri și cât se poate de interesați de cele expuse. Tot la târgul ăsta am văzut, în număr foarte mare chiar, bunici cochete, cu gusturi mult mai cool decât ale tale, care caută o bluză sau o rochie pentru o nepoată și care se pricep la branduri și la materiale mai bine ca oricine.

Cât despre fete, cele mai multe dintre cumpărătoare sunt chiar cele care vând cot la cot şi masă-n masă cu tine. Oi veni tu aici cu ideea de profit, dar când vezi o pereche de pantofi din ăia absolut bestiali la concurenta ta, laşi masă şi tarabă, te duci să îi probezi şi cine ştie, chiar să-i cumperi.

Și cam asta se întâmplă într-o zi de târg: vinzi o rochie cu 20 de lei și iei de la vecina o bluză cu 15. Nu te mira prea tare dacă la ora închiderii te trezești că ţi-ai petrecut opt ore la terasă, fără să pleci nici mai bogată, nici mai săracă.