Dacă ajungi într-o zonă de conflict, nu trebuie neapărat să fii o țintă ca să o pățești; ți se poate întâmpla și dacă ai ghinion, și din prostie, sau pentru că vorbești ce nu trebuie. Dacă e un război convențional, cu armate care se bat și o linie clară a frontului, este ceva mai simplu: riști dacă te duci acolo unde au loc lupte.

Lucrurile sunt, însă, mult mai imprevizibile când e vorba de un război asimetric: acolo insurgenții sunt, practic, peste tot. Oricine a petrecut o perioadă mai îndelungată într-o astfel de zonă îți poate povesti câteva situații în care era să fie împușcat sau aruncat în aer. Aproape 40% dintre cei peste 1 100 de jurnaliști care au fost uciși, începând cu 1992, în timp ce-și făceau meseria, au murit în zone război.

Ca jurnalist, cauți să fii în mijlocul evenimentelor și să umbli cât mai mult, ceea ce sporește riscurile. Pe de altă parte, ai și o oarecare protecție, întrucât nu ești combatant și, pe deasupra, fiecare tabără este interesată ca publicul să îi afle punctul de vedere. Bineînțeles că asta nu e întotdeauna valabil. S-a întâmplat de multe ori ca și jurnaliștii să fie vânați. Îți mai aduci aminte de James Foley și Steven Sotloff. Erau jurnaliști. Au fost decapitați, anul trecut, de luptătorii Statului Islamic.

În perioada în care am fost corespondent la Bagdad, una dintre puținele certitudini pe care le aveai, când te trezeai dimineața, era că în ziua aia, în oraș, o să explodeze ceva. O bombă artizanală, o mașină-capcană, ceva. Însă niciodată nu știai unde. Erau anumite ținte predilecte – puncte de control, convoaie militare și oficiale, moschei șiite – dar asta nu te ajuta cu nimic. Se putea întâmpla ca o mină să fie declanșată atunci când trecea o patrulă prin fața magazinului în care te opriseși să-ți faci cumpărături. Sau ca o mașină-capcană să explodeze la o intrare în Zona Verde, unde era una dintre principalele artere ale orașului, întotdeauna aglomerată.

O mulțime de oameni au murit doar pentru că au fost prinși în trafic la ora la care un cretin se arunca în aer cu gândul la cele 72 de fecioare care-l așteptau în Paradis. Puteai să ai și un noroc porcesc. Un prieten de-al meu era la o bere, cu mai mulți, în curtea unui hotel, când, la câțiva metri de locul în care se afla, a căzut un proiectil de mortier care nu a explodat. Mie mi s-a întâmplat să fiu într-un loc, să mă car de acolo și, la două minute, să explodeze o mașină-capcană. Iar poveștile de genul ăsta sunt mult mai dese decât îți închipui.

Cel mai bun exemplu al genului ăsta de ruletă rusească îl reprezintă unul dintre cele mai cunoscute atacuri care au vizat hoteluri locuite de străini în Bagdad. Incidentul ăsta nu e celebru pentru amploare sau pentru numărul de victime, ci pentru metoda aleasă de insurgenți: au amplasat rachetele într-o căruță trasă de un măgăruș, pe care l-au legat de un stâlp lângă hoteluri.

Nu s-au declanșat decât jumate din rachete. Și doar o parte din astea au și lovit hotelurile. Din câte știu eu, n-a fost decât un rănit, a cărui cameră fusese nimerită. Ar fi putut fi lovită, însă, oricare din camerele învecinate.

Nu era obligatoriu să se agite insurgenții sau militarii ca să riști să o pățești. Irakienii au un fel foarte simpatic de a sărbători. Iau Kalașnikovul, sau ce au la îndemână, și încep să tragă focuri în aer. Bineînțeles că nimeni nu-și pune problema că gloanțele respective or să și cadă înapoi, la un moment dat. Nici eu nu mă gândisem la asta, până când, în ziua în care a fost anunțată capturarea lui Saddam, un glonț d-ăsta a căzut, în pământ, la vreo doi metri de mine. Nu știu dacă te omoară așa ceva, însă cu siguranță nu e plăcut.

Prima oară când am auzit gloanțe trecându-mi pe deasupra capului, m-am căcat pe mine de frică. Nu-mi amintesc și de bubuiturile armei din care s-a tras, ci doar de fâșâitul proiectilelor. Bineînțeles că n-am stat să mă uit de unde veneau, ci m-am ghemuit și am luat-o la sănătoasa cât am putut de repede. Habar n-am cine a tras, dar cred că a fost și vina mea.

În perioada aia – sfârșitul lui 2003 – la Bagdad nu apăruse, încă, telefonia mobilă, și, ca să discut cu țara, aveam un telefon prin satelit. Nu prindeai legătura decât dacă ieșeai din cameră, iar, în seara respectivă, mă cocoțasem pe terasa hotelului Palestine, la etajul 17. De acolo, pălăvrăgeam, în timp ce mă uitam, dincolo de Tigru, către Zona Verde – locul unde fusese palatul lui Saddam Hussein și în care se afla, acum, cartierul general al Autorității Provizorii a Coaliției.

Era imposibil ca insurgenții să intre în Zona Verde, ceea ce nu îi împiedica să o bombardeze aproape în fiecare noapte cu mortiere. Însă trăgeau la întâmplare. Nu m-ar mira ca cineva să se fi gândit, văzându-mă acolo, în întuneric, cu ditamai aparatul la ureche, că sunt vreun irakian care-i ajută să își regleze tirul și să fi tras spre mine să mă sperie. La fel de posibil e ca focul să fi fost deschis de un insurgent, pentru că hotelul Palestine era plin de străini, inclusiv militari și gărzi de corp, care nu erau printre cele mai iubite personaje din Bagdad.

Am învățat din asta că prostia și lipsa de experință te pot costa. Era să o mai pățesc odată, tot din cauza lipsei de experință, însă de data aia nu fusese a mea. Prin primăvara lui 2014, în Bagdad apăruse un fotograf german, blond, îmbrăcat în geacă și pantaloni de piele, cu bocanci țintuiți. Exact ce-ți trebuie ca să bați la ochi. Am presupus că tipul era mai excentric și l-am luat în gașca noastră. Până într-o zi, când, fiind mai mulți în mașină, am rămas blocați în trafic, lângă una din intrările în Zona Verde. Exact aia care era vizată, cel mai frecvent, de atentate sinucigașe. De altfel, se și numea „poarta asasinilor".

Cum tot stăteam pe loc, neamțul s-a gândit că este o ocazie minunată să pozeze foișorul de pază american. Adică, exact ce ar face un terorist care se documentează pentru un atac. Un militar l-a văzut și a dus imediat arma la ochi. Norocul a fost că am observat și noi și am început să țipăm la el, să lase aparatul jos. În plus, chiar atunci s-a deblocat traficul și am putut să o tăiem de acolo.

Ajunși la hotel, ne-am apucat să-l descoasem pe neamț. Am aflat că, de fapt, nu era chiar jurnalist de război. Avusese un atelier foto în Germania, îl părăsise gagica, iar el se hotărâse să meargă să facă poze în Irak. Ne-am pus cu toții cu gura pe el. În câteva zile, l-am convins să o taie înapoi acasă.

Într-o seară, prin 2004, era să mi-o fur doar pentru că m-am întins prea mult la vorbă. Era trecut de ora 8 seara și mă întâlnisem, lângă intrarea în zona securizată de hoteluri pentru străini, cu câțiva tipi de la ambasada României. Perioada era mai tensionată, așa că băieții de la pază umblau cu automatele la vedere. Asta nu se întâmpla prea des, pentru că, de obicei, tipii erau foarte discreţi, spre deosebire de alți bodyguarzi străini din Bagdad, care se credeau câte un mic Rambo fiecare și umblau ca niște cocoși, cu pieptul împins în față, pistoale și cuțite atârnate de ei în teci și mitralierele în mâini.

În seara aia, în cele câteva minute cât am stat de vorbă, vreo doi sau trei din tipii de la pază ai ambasadei au făcut un mic perimetru de securitate. Cei câțiva irakieni care păzeau intrarea înspre hoteluri ne priveau curioși. Îi ştiam pe toţi. De fiecare dată când aveam timp, mă opream să stau puţin de vorbă cu ei. Cel mai bine mă înţelegeam cu un şiit uriaş, adept al lui Muqtada Al Sadr, care în perioada aia era cel mai radical dintre clericii șiiți.

Tipul de la pază era extrem de religios. De exemplu, dacă mă vedea cărând o ladă de bere refuza să dea noroc sau chiar să mă și atingă, ca nu cumva să păcătuiască. Însă, cu toate astea, părea să mă simpatizeze. El e fost cel care, când am dat să mă întorc la hotel, mi s-a adresat: „Oamenii ăia cu arme par a fi israelieni."

Am simțit un ghem în stomac. Israelienii nu sunt iubiți deloc în lumea arabă, cu atât mai puțin în Irak, unde Saddam a dus ani de zile de propagandă împotriva lor. Nu mai vorbim de amicii iranieni ai ayatollahilor irakieni, care și-au propus să șteargă Israelul de pe hartă. Îți dai seama că nu era deloc bine ca o gașcă de irakieni înarmați și religioși să creadă despre ai noștri că sunt israelieni.

I-am zis amicului meu că nici vorbă, sunt români de la ambasadă. Ceilalţi ne ascultau, fără să se bage. Le-am strâns la toţi mâna, am făcut câţiva paşi, timp în care dracul pe care, uneori, cred că îl am în mine, a lucrat cu febrilitate, făcându-mă să cred că nu am fost suficient de convingător. M-am întors către amicul meu şi cea mai bună abordare pe care am găsit-o a fost, bineînţeles, cea mai puţin inspirată: „Şi ce dacă ar fi fost israelieni?"

Araba mea este rudimentară, iar interlocutorul meu nu ştia o boabă de engleză. Am dialogat, totuşi, minute bune. Nu ştiu dacă în acel moment realizam ce discut, pentru că nu îmi mai amintesc decât finalul, când am încercat să fiu filozofic şi să îi explic că, oricum, eu creştin, el musulman şi un evreu avem acelaşi sânge. M-a împuns în stomac cu ţeava Kalaşnikovului, zâmbind puţin tâmp: „Cum, eu să am acelaşi sânge cu evreii?"

Cred că zâmbetul meu, care dorea să calmeze, a părut la fel de tâmp şi de forţat ca al lui. Din fericire, unul dintre ceilalţi irakieni care ne urmărise, pricepuse ce dorisem eu să zic așa, a la Shakespeare - „Dacă ne înțepi, oare nu sângerăm? Dacă ne gâdili, oare nu râdem? Dacă ne otrăvești, oare nu murim?" - şi i-a explicat amicului cu Kalaşnikovul încă vârât în stomacul meu că biologic suntem similari. În cele din urmă, amicul meu a emis un „Aaahhh" lung şi un pic nedumerit și și-a luat arma.

Am mai stat cu ei câteva minute, încercând să schimb, uşor, subiectul către mai prozaicele cozi la benzină şi pene de curent electric. Mi-au oferit un ceai, dintr-un pahar nu prea curat. L-am băut, în timp ce calculam cam cât timp ar trebui să stau, pentru ca plecarea mea să nu dea cumva de înţeles că mă speriasem.

Nu mi-a luat mai mult de două minute să ajung în camera mea de la etajul cinci al hotelului, aflat la trei sute de metri distanţă. Mi-am turnat un whisky generos şi le-am povestit întâmplarea celor câţiva vecini care veniseră în vizită. Evitând, bineînțeles, să îmi menționez și emoțiile.

Şiitul uriaş a dispărut din grupul de pază atunci când a început revolta armatei Mahdi a lui Muqtada Al Sadr. Îi uitasem numele, aşa că nu am întrebat ce se întâmplase cu el, dacă îşi găsise un alt loc de muncă, fusese mutat de firmă, pur şi simplu plecase sau fusese asasinat de insurgenţi. Îmi imaginez că s-a alăturat armatei Mahdi, pentru a se lupta cu necredincioșii.

Urmărește VICE pe Facebook.

Citește și alte materiale despre război:
Cum m-am căcat pe mine de frică în război, deși n-am stat decât o oră și jumătate
Al Treilea Război Mondial a început deja pe internet
Războiul din Vietnam a fost plin de mâncare bună și de femei superbe