Am fost în vizită prin Statul Islamic, ca să aflu cum funcţionează

VICE News a realizat un documentar în exclusivitate după ce regizorul Medyan Dairieh şi-a petrecut trei săptămâni de unul singur alături de Statul Islamic şi a reuşit să arunce o privire în interiorul califatului auto-proclamat. Mai jos, Dairieh ne relatează ce-a văzut.

Cei doi bărbaţi înarmaţi erau suprinşi să mă vadă. Nu mai venise niciun jurnalist pe acolo. După zile întregi de aşteptare şi o tentativă eşuată, am reuşit în sfârşit să ajung la primul punct de control de la graniţa teritoriului controlat de Statul Islamic al Irakului şi Siriei (ISIS).

La vreo două săptămâni după ce am plecat eu de acolo, conducătorul grupării, Abu Bakr Al-Baghdadi se autoproclamase calif, un titlu care aducea cu sine autoritate politică şi religioasă. Califatul a fost proclamat cu un an în urmă, pe 29 iunie, cât eu încă eram acolo. De atunci, ISIS a fost cunoscută drept Statul Islamic (IS).

Cât timp aşteptam să trec graniţa, ISIS cucerise oraşul Mosul, al doilea ca mărime din Irak. Până în acel moment, se credea că grupul bate în retragere din cauza victoriilor altor grupări rebele din Siria.

Dar revenirea sa în Irak şi proclamarea „califatului" au transformat ISIS într-o ameninţare, atât la adresa Irakului şi Siriei, cât şi a întregului Orient Mijlociu. Dar cine sunt membrii ISIS? De unde au venit şi în ce cred ei? Voiam să aflu toate lucrurile astea.

La graniţă, cele două gărzi de la punctul de control l-au chemat pe un al treilea bărbat care părea că mă aştepta. Când m-a văzut a transmis prin radio: „Musafirul a ajuns, musafirul a ajuns."

Trecuseră aproape zece ani de când l-am cunoscut prima dată pe Abu Jindal al-Iraqi, în timpul celei de-a doua bătălii din Fallujah, adică cele şase săptămâni de război urban de la sfârşitul lui 2004 dintre rebelii irakieni, inclusiv al Qaida împotriva puşcaşilor marini americani şi a aliaţilor lor irakieni şi britanici.

Al-Iraqi era pe atunci comandantul unei brigăzi de artilerie care lupta împotriva americanilor, dar nu era încă afiliată al Qaida. Înainte de asta, fusese colonel în Garda Republicană a lui Saddam Hussein, care a fost dizolvată în 2003, după invazia americană. Pe atunci, nu purta barbă şi nu era religios.

Mii de oameni ca al-Iraqi îşi pierduseră peste noapte şi averea şi statutul. Mulţi dintre ei au profitat de pregătirea lor militară şi de armele din posesia lor şi s-au alăturat rezistenţei armate.

Când l-am întâlnit din nou în spatele graniţei, în iunie 2014, purta barbă lungă şi se dedicase complet cauzei islamiste. În deceniul care a trecut de când ne-am întâlnit prima dată, miliţia din care făcea parte al-Iraqi se formase în cadrul Statului Islamic din Irak, filiala al Qaida, care mai apoi s-a transformat în ISIS. În prezent, el este ofiţer de rang superior al Statului Islamic.

Povestea lui al-Iraqi este una comună. Documentele administrative ale Statului Islamic obţinute de publicaţia germană Der Spiegel arată nu doar că forurile conducătoare ale grupării sunt compuse din foşti ofiţeri din facţiunea Baath, ci că întreaga organizaţie este condusă după un model implementat de serviciile secrete militare irakiene.

Forţele Statului Islamic se compun din trei grupuri: Statul Islamic din Irak (format din foşti soldaţi irakieni), elemente din al Qaida din Afganistan şi trupe din Cecenia şi din grupările conduse de Abu Omar al-Shishani.

Cu un an în urmă, în 2013, mă întâlnisem cu al-Shishani. Era foarte ocupat şi părea distras. Încerca să negocieze între ISIS şi Frontul Nusra. Pe atunci, tensiunile erau în creştere.

Abu Bakr al-Baghdadi, pe atunci conducătorul Statului Islamic al Irakului, îşi trimisese unul dintre cei mai de încredere locotenenţi, Abu Mohammed al-Jolani, în Siria, în 2011, pe vremea când protestele împotriva regimului Assad luau amploare. Sarcina sa era să creeze Frontul Nusra, adică filiala siriană al Qaida.

Al-Jolani şi al-Baghdadi s-au certat mai târziu pentru direcţia în care urma să o ia Frontul Nusra. Al-Baghdadi voia ca Nusra să fie o anexă a Statului Islamic din Irak şi să între sub comanda sa. Al-Jolani voia să lupte împotriva regimului Assad şi să lucreze cu grupări mai puţin radicale şi să câştige popularitate în rândul sirienilor. Cei doi au purtat tratative în Alep.

Al-Jolani a câştigat susţinerea liderilor al Qaida aflaţi în regiunile de la frontiera dintre Afganistan şi Pakistan. Am auzit că Statul Islamic a trimis un membru libian ca să discute cu liderii al Qaida din Afganistan. Omul respectiv s-a confruntat cu câteva obstacole pe drum, totuşi, ceea ce m-a făcut să-mi dau seama că relaţia dintre Statul Islamic şi al Qaida era una slabă.

Când s-a produs ruptura, luptătorii străini, inclusiv cecenii lui al-Shistani şi un grup de veterani libieni care îşi spuneam batalionul al-Battar, s-au dedicat cauzei Statului Islamic. Mai târziu, când m-am dus în Libia, am dat peste membrii batalionului al-Battar care se întorseseră să lupte acolo.

Cred că muhajireeen-ii, aşa cum se numesc luptătorii străini, nu se duseseră în Siria ca să se opună lui Assad. Se duseseră acolo pentru că se vedeau pe sine ca nişte soldaţi ai islamului şi credeau ca destinul lor era să construiască califatul.

Nusra a lucrat cu celelalte grupări rebele, a luptat alături de ele şi a organizat acţiuni caritabile comune cu ele. ISIS, în schimb, a lucrat numai prin propriile organizaţii.

Pe 22 februarie 2014, ISIS l-a asasinat pe şeicul Abu Khaled al-Suri, un conducătorul al Ahrar al-Sham, o miliţie salafistă aliată Nusrei. După asta, Frontul Nusra a declarat război ISIS.

Pe plan regional, Statul Islamic a reuşit să atraga cea mai mare susţinere şi a primit luptători din Egipt, Yemen, Libia şi din alte părţi de pe glob.

Am ajuns în Raqqa, capitala Statului Islamic, la scurt timp după ce am trecut graniţa. Pe atunci se desfăşura o paradă militară în oraş, despre care am aflat că fusese programată special ca să coincidă cu venirea mea.

Înainte de război, oraşul era tolerant, cu o populaţie creştină destul de mare. Oamenii ieşeau după-amiaza să bea şi să fumeze. Acum nu se mai auzea nicio muzică pe străzi şi până şi imaginile au fost acoperite. Oraşul s-a schimbat complet.

În Raqqa convieţuiesc peste 80 de naţionanalităţi. Copiii sub 15 ani sunt trimişi la cursurile de instrucţie religioasă. După vârsta de 16 ani, aceştia se duc în tabere militare pentru antrenament. După 16 ani se pot alătura luptătorilor pe front.

Cât am stat în Raqqa, am fost însoţit mereu de o echipă media. Deşi Statul Islamic a fost lăudat pentru calitatea producţiilor sale video, sunt foarte puţini editori buni în rangurile sale. Erau câţiva care lucraseră pentru posturi de televiziune, însă, plus câţiva străini cu experienţă în domeniu. Din ce-am văzut, echipamentul lor era rudimentar, iar internetul mergea destul de prost. Dar cei din echipă lucrau cu program prelungit şi dormeau între trei şi cinci ore pe noapte, şase zile pe săptămână.

Am aflat că ajutorul venit din afară, în special din Libia, era foarte important în publicarea materialelor online. Un membru al echipei media mi-a spus că de câteva luni au primit ajutor şi de la o tânără din Marea Britanie.

Statul Islamic foloseşte şi forme primare de propagandă, precum publicarea textelor online, distribuirea CD-urilor cu filme şi circularea unor caravane care transmit înregistrări cu discursurile lui al-Baghdadi şi Abu Mohammed al-Adnani, un purtător de cuvânt al Statului Islamic.

La început, Statul Islamic s-a arătat ostil presei internaţionale, dar pe măsură ce membrii săi au observat interesul lumii pentru ce fac ei, s-au decis să alcătuiască nişte departamente media, dintre care cel mai cunoscut este Al-Furqan. De asemenea, Statul Islamic a instituit un birou de presă în fiecare dintre „provinciile" sale, iar fiecare dintre departamentele sale media sunt legate de biroul imamului local.

Vezi şi:

Pe patru iulie, pe la două dimineaţa, am fost trezit de sunetul unor explozii. Cei din echipa media care erau cu mine şi-au pus imediat vestele cu muniţie, şi-au luat armele şi au ieşit afară fără să spună un cuvânt. Era beznă, ca şi cum ar fi fost o pană de curent.

După câteva ore, am aflat că o echipă a forţelor speciale americane atacase o tabără a Statului Islamic din afara capitalei Raqqa. Americanii sperau să salveze nişte ostatici occidentali, dar au eşuat, iar aceştia din urmă au fost executaţi mai târziu de Statul Islamic. Aparent, ostaticii se aflau în altă parte, iar trupele americane s-au întors cu mâna goală, după ce au omorât opt militanţi, inclusiv câţiva lideri din Tunisia şi Arabia Saudită.

Cei din Statul Islamic credeau că la operaţiune participaseră şi trupe din Iordania şi mi-au arătat nişte fâşii însângerate de uniformă militară pe care se putea distinge o insignă iordaniană.

Statul Islamic şi-a arătat predilecţia pentru războiul neconvenţional şi a combinat tactici talibane, transmise prin al-Zarqawi, cu experienţa militară a foştilor ofiţeri Irakieni.

De asemenea, Statul Islamic a încercat să extindă câmpul de luptă pentru a face ineficiente atacurile aeriene ale inamicilor săi, împotriva cărora au folosit rachete cu rază scurtă de acţiune şi proiectile cu rază lungă, mânuite de foştii ofiţeri irakieni, de pe nişte lansatoare mobile improvizate.

În timpul unui atac, contingentele al Qaida şi ale grupărilor sinucigaşe sunt primele care se mobilizează şi deschid calea celorlalte facţiuni cu atacuri sinucigaşe. În tot timpul ăsta, liderii fostei Gărzi Republicane Irakiene trimit trupe pentru a le întări poziţiile celor dintâi şi ca să se asigure că bombardamentele cu rachete se desfăşoară cum trebuie.

Statul Islamic a mai adoptat şi doctrina militară talibană în trei paşi. Primul pas este să atace inamicul pentru a-l debusola, a-l obosi şi a-l slăbi. Al doilea pas este să facă rost de provizii precum arme, bani şi alimente. Al treilea pas este să declare victoria pe internet pentru a spori popularitatea organizaţiei.

Succesul acestei abordări a fost evident vara trecută. Gruparea islamistă a reuşit să construiască un stat de mărimea Iordaniei într-o clipită. În plus, a reuşit să obţină cantităţi imense de arme, inclusiv armament greu, echipamente sofisticate şi mulţi bani. Statul Islamic a anunţat atunci că au încălcat oficial Acordul Sykes-Picot, un document vechi de o sută de ani, din epoca colonială, care definea graniţa dintre Siria şi Irak, atunci când gruparea a deschis graniţa. Acest gest a transmis un mesaj foarte puternic tineretului islamist: acela că Statul Islamic se află în fruntea jihadului global.

Statul Islamic se confruntă şi cu provocări. Luptătorilor le este destul de greu să obţină piese de schimb pentru tehnica militară şi provizii cu care să-şi întreţină armamentul greu şi au probleme cu asamblarea maşinilor-capcană pe care le-au folosit destul de generos înaintea multor atacuri devastatoare, precum cucerirea oraşului Ramadi în luna mai. Statul Islamic este forţat să lupte pe mai multe fronturi: împotriva armatei irakiene, împotriva kurzilor şi împotriva rebelilor sirieni şi uneori şi împotriva regimului sirian.

Dar liderii Statului Islamic şi-au dat seama că acum gruparea este prinsă într-o luptă pentru supravieţuire. Tocmai de aceea, vor încerca să prelungească luptele şi să deschidă fronturi noi în regiuni foarte depărtate unele de celelalte. Vor face asta ca să se asigure că trupele inamicilor vor fi dispersate şi că le vor putea ataca fără ca ele să primească întăriri, dar şi că le vor putea distruge liniile de aprovizionare, care sunt de obicei foarte vulnerabile.

Membrii Statului islamic cred că destinul lor este să se confrunte cu cel mai puternic inamic al lor, America, pe câmpul de luptă. Un comandant al Statului Islamic, un fost ofiţer din fosta Gardă Republicană a lui Hussein mi-a spus că gruparea sa se pregăteşte pentru atac, nu pentru apărare.

„Ne vom apăra proiectul," mi-a spus, „şi ne vom îndeplini obiectivul doar atunci când America se va simţi nevoită să ne confrunte pe câmpul de luptă. Asta vrem noi şi de asta se teme America."

În cele din urmă, venise vremea să părăsesc teritoriul Statului Islamic.

Câţiva membri m-au escortat până la graniţă. În fiecare noapte ne duceam pâna la linia de demarcaţie şi ne holbam în întuneric. Aşteptam momentul potrivit ca să trecem fără să alertăm patrulele armatei.

Am aşteptat până am primit OK-ul. Deşi militanţii aveau echipamente destul de bune de monitorizare, trecerea a fost totuşi grea şi periculoasă.

Într-o noapte, pe la două şi jumătate, m-au trezit şi mi-au spus că e timpul să trec graniţa. Mi-am lăsat rucsacul la ei, pentru că era prea voluminos ca să-l pot căra cu mine.

Au mers cu mine până am ajuns pe partea cealaltă în siguranţă, în ciuda riscului foarte mare pentru ei.

Traducere: Mihai Niţă şi Ioana Moldoveanu

Urmăreşte VICE pe Facebook.

Află mai multe despre Statul Islamic:
Statul Islamic Statul Islamic a publicat un ghid amuzant de supravieţuire în Occident, pentru agenţii secreţi jihadişti Statul Islamic a distrus artefacte antice din Mosul Statul Islamic recrutează femei europene care să se alăture Califatului