„Francofonia", film care rulează acum în cinematografe, este un documentar cu elemente de ficțiune despre muzeul Luvru în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și oamenii care s-au chinuit să nu dea lucrările de artă pe mâna lui Hitler.

Regizorul, Alexander Sokurov, este un mare împătămit al artei, care visează să facă câte un film despre fiecare mare muzeu din lume. Luvrul este al doilea, după Ermitaj, din Sankt Petersburg, pretext în filmul în „Arca Rusească" (2002).

Cu ce te alegi dacă-ți rupi câteva ore ca să vezi filmul ăsta? Cu poezie și întrebări mari despre artă și relația omenirii cu ea, un voice-over în rusă, o poveste centrată pe un francez și un neamț care fac echipă împotriva sistemului pentru a apăra arta. Bonus: un regizor rus foarte influențat de opera lui Andrei Tarkovski.

Nu sună prea apetisant, nu? Doar că te înșeli. Uite și de ce:

Se poate să fi auzit povești despre asta, dar, serios, n-ai idee cât de mare e Luvrul. Cică dacă-i așezi toate sălile în linie dreaptă, se întinde la peste 14 kilometri. Cam două ture jumate de lac Herăstrău.

E fizic imposibil să vezi toate exponatele într-o singură zi. Știu oameni care își iau concediu și merg o săptămână la Paris doar să vadă Luvrul și oricum nu reușesc să-l termine. E drept că, de cele mai multe ori, stai mai mult să-ți cumperi bilet decât să vezi artă. Știi cum se zice, că mersul prin muzeu nu-i ca mersul pe munte și nici ca joggingul: statul și așteptatul/admiratul te omoară la tălpi.

Dacă ești vreun muzeofil (în 2014, aproape zece milioane de oameni au călcat pragul Luvrului), crede-mă, experiența din film e cel mai apropiat surogat posibil pentru o vizită adevărată.

Iar dacă visezi la un selfie cu Mona Lisa, lucrurile stau și mai bine:

În realitate e super mică, îngrămădită în capătul unei camere, ascunsă sub un geam protector gros cât pulpa piciorului unui campion de tractări și în fața ei invariabil se îngrămădesc cel puțin 50 de oameni, cu 50 de aparate foto.

Măcar la cinema ai posibilitatea să o vezi o dată și bine și să te lămurești rapid că Mona Lisa nu este vreo frumusețe nemaipomenită, ci cel mult o verișoară de-a doua a lui Meryl Streep fără sprâncene.

Apoi, odihnit și tolănit în scaunul de cinema, poți să te întrebi cum naiba s-au omorât doi oameni pentru ea: un pictor, care a încercat niște ani să-i imite zâmbetul, a înțeles într-un final că nu poate și s-a aruncat de la balcon, iar un turist de pe la 1910 a intrat în Luvru, s-a prosternat în fața tabloului și s-a împușcat scurt.

Și, dacă mai e timp, ești liber să analizezi cum e posibil să intre o întreagă națiune în doliu pentru un tablou, ceea ce s-a întâmplat în Franța, în 1911, când Mona Lisa a fost furată de un italian care voia să o ducă înapoi la ea acasă.

Omul care ne-a adus condusul pe partea stângă, omul care ne-a păcălit că este scund, când de fapt avea o înălțime absolut normală, omul din cauza căruia în Franța te amendează dacă vrei să-ți numești porcul Napoleon, a fost un mare hoț de artă și a umplut Luvrul cu capturi de război.

De exemplu, au fost odată ca niciodată patru cai de bronz de mărime naturală, expuși spre cinste și mândrie în hipodromul din Constantinopol, de unde au fost furați și duși la Veneția prin 1204. În 1797, Napoleon a trecut victorios prin Veneția și i-au picat cu tronc aceiași patru cai de bronz, așezați spre cinste și mândrie pe fațada basilicăi St Marco.

La un semn, caii au fost imediat transportați la Paris și așezați, tot spre cinste și mândrie, în Luvru. Sculpturile au fost returnate la Veneția, 18 ani mai târziu, când regimul lui Napoleon a picat și a devenit clar că măcar parte dintre furăciuni trebuie să plece înapoi, dacă francezii vor să mai aibă ceva de discutat cu restul Europei.

Și uite-așa, Luvrul a devenit mai sărac cu în jur de cinci mii de tablouri și obiecte de artă. Acum, caii stau la siguranță într-un muzeu din Veneția și tot italianul sensibil speră că la următorul război vor rămâne tot acolo.

Acum e mai clar de ce, în timp ce țara arde, unii se ocupă cu strângerea de șase milioane de euro, cu care ne asigurăm că Cumințenia Pământului e cuminte la ea acasă, nu peste hotare? Arta e emoție, iar emoția omoară pragmatismul, de ajungi să dai milioane de euro pe o bucată de metal, sau să cari sute de kilograme de bronz dintr-o parte în alta a Europei.

Gândește la Luvru: astăzi pare un mastodont plin cu fantome, despre care mai citim doar prin manualele de istorie. Și acum gândește-te la Museum of Everything, centrul plimbător și mereu în schimbare al artei care nu încape într-o categorie anume, care nu-și găsește locul printre așteptările, cutumele, normele vremii.

Acolo am văzut picturi făcute de un preot penticostal care încerca să-și sperie congregația cu desene despre iad. Am văzut zeci de autoportrete ale unei negrese care se visa soția lui Iisus și desena îngerii ca Chagall. Am văzut colajele unui surdo-mut rus care se imagina un mare pistolar, sau Biblia Dezastrelor, alcătuită de un om convins că poți muri oricând, deci cea mai bună activitate este să te concentrezi pe nenorociri și să le cataloghezi. Poate, peste câteva sute de ani, oamenii vor fi la fel de plictisiți de lucrurile astea, cum sunt astăzi de Luvru.

Arta ne păstrează vii și se modifică după noi. E bine și la film și la muzeu, doar în casă să nu stai.

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre muzee:
Muzeul Instalatorului din România e o combinație tare de glumițe porcoase și demență mioritică
Picturile astea își fac selfie-uri în muzeu
Cel mai deprimant muzeu din lume