Acest articol are mai mult de cinci ani de la publicare.
Știri

Noaptea în care am luat cina cu armata siriană

Ai și avantaje atunci când ești reporter pe granița dintre Siria și Iordania.

de Ruth Michaelson
22 August 2012, 1:30pm

Ai și avantaje atunci când ești reporter pe granița dintre Siria și Iordania. Principalul ar fi că nu-ți vezi capul de câte subiecte ai de acoperit. Dezavantajul, în perioada asta a anului, e că eu și grupul de jurnaliști cu care lucrez am ajuns să facem ceea ce numim Ramadanul reporterilor – adică să ne plimbăm prin deșert toată ziua fără să mâncăm sau să bem apă în timpul lunii sfinte a musulmanilor. După o săptămână de genul ăsta eram epuizați, așa că atunci când un grup de oameni cărora le luasem interviu ne-au invitat la Iftar (masa cu care musulmanii încheie în sfârșit postul), am acceptat invitația bucuroși. Că același grup de oameni s-a întâmplat să fie soldați din Armata Siriană Liberă care încercau să se întoarcă în Siria a fost, sincer, doar un bonus.

Eu am stat lângă Mohammed, un profesor din Dara’a care a ajuns comandantul a o sută de soldați din ASL. Mi-a explicat cum momentan dădea ordine via Skype, căci se refugiase în Iordania ca să-și trateze o rană, dar plănuia să se întoarcă pe front. Emilie, o ziaristă de la Radio France, a chicotit și l-a întrebat îndrăzneață ce ordine dăduse trupelor lui în ziua aceea. „Dacă prindeți pe cineva, oricine, Mukhbarat sau altcineva care îi susține regimul, ucideți-i. Dar tăiați-le gâtul, că gloanțele sunt scumpe.” Asta i-a răspuns.

Ne-a provocat și să postim, ca să ne putem bucura de o adevărată experiență Iftar. Cum suntem oameni slabi, care nu rezistăm fără apă la plus 40 de grade, am eșuat lamentabil. N-am vrut să fiu prima care recunoaște totuși, pentru că Mohammed are o față care pare a fi fost construită pentru a inspira frică de Dumnezeu.

Nu vă gândiți acum la videoclipurile stereotipice pe care le pun militanții arabi pe YouTube: nu mi-aș fi imaginat pe niciunul dintre tipii ăștia ținând învingător în mână capul vreunui dușman. Mulți dintre ei voiau să se întoarcă în Siria să lupte și am discutat despre cum iordanienii îi ajutau să treacă granița înapoi. Deși în apartament locuiau doar opt dintre ei, acum erau prezenți 12 bărbați, toți îmbrăcați într-un amestec de haine tradiționale și haine sport europene. Majoritatea păreau de 45 de ani, dar aveau de fapt doar 30.

Mai întâi ne-am întrerupt postul (inexistent) cu băuturi dulci – ne-au dat un fel de sirop maroniu numit „suss” și au râs de cum ne strâmbam din cauza gustului de medicament. Ca răsplată că l-am încercat, am primit suc de curmale preparat în casă, care avea gustul pe care mi l-am imaginat dintotdeauna că-l au lacrimile de unicorn. Apoi au adus platouri cu felul de bunătăți pe care le-am pozat imediat cu Instagram, în timp ce prietenii noștri sirieni ne priveau uimiți, neînțelegând de ce niște platouri cu humus meritau o poză.

Abil, care vrea să se întoarcă și să lupte în Damasc, a schimbat canalul de știri cu unul care-mi place mie și Emiliei pentru că arată Mecca în direct – e hipnotic să te uiți la oameni care se învârt în jurul Kaabei. Canalul ăsta transmite și o rugăciune care îți spune la ce oră să închei postul și dacă am învățat ceva despre Orient în timpul Ramadanului, e că Iftarul e singurul lucru care chiar începe la timp.

Toată lumea s-a învârtit prin cameră și și-a luat locurile pentru festin. Deși în apartament domnea o atmosferă de bărbați sirieni care fac lucruri rele, bucătăria a fost senzațională: humus, baba ghanoush, mai multe feluri de mâncare cu cartofi, salată, două feluri de pâine, sos de usturoi și un platou imens cu pui și orez. Timp de câteva minute, în cameră nu s-a auzit decât sunetul ventilatorului din colț și al fălcilor care trosneau.

După un timp, Mohammed mi-a arătat puiul de lângă mine: „Mănâncă pui, e foarte bun!” mi-a spus. Cum sunt vegană de aproape nouă ani, sunt obișnuită să refuz politicos astfel de oferte, dar în Orient, lumea crede că ești nebun la cap dacă faci asta. Plus că e destul de dificil să-i poți spune unui om care știe să manevreze un AK-47 că nu vrei să mănânci mâncarea pe care ți-a gătit-o. Prin urmare, ca o persoană curajoasă ce nu sunt, m-am uitat la prietenul și uneori translatorul nostru Said cu ochi mari de cățeluș și am murmurat: „Said, scoate-mă! Repede!” Rezultatul a fost că omul ăsta le dă ordine pe Skype oamenilor să taie gâturi, dar crede că eu sunt aia nebună pentru că nu vreau să mănânc pui.

După ce toată lumea a terminat de mâncat, am luat cafeaua în sufragerie și am fumat. Conversația s-a îndreptat spre situația din Siria, dar nu în direcția în care vă închipuiți. De exemplu, am aflat că Siria nu are McDonald’s, dar KFC e peste tot (n-am discutat dacă asta se va schimba sau nu după regimul lui Assad, dar bănuiesc că e un subiect fierbinte) și am vorbit despre cum poate fi folosit Googlemaps în timpul revoluției.

La final, după ce am mâncar niște dulciuri (pentru că nu se cheamă masă în Orientul Mijlociu dacă nu te-ai umflat de zahăr), ne-am pus pantofii și am plecat. Ca niște gazde excelente, bărbații din Armata Siriană Liberă ne-au invitat să venim și a doua zi. Dar gândul că iar va trebui să mințim că am postit toată ziua ne-a oprit.

Urmăriți-o pe Ruth pe Twitter: @_Ms_R

Traducere: Oana Maria Zaharia

Alte articole despre Siria:

Patru zile nebune cu Armata Siriană Liberă

Noutăți despre masacrul din Siria

Sean McAllister le duce Primăvara Arabă prietenilor săi din Hull

În Siria - video