FYI.

This story is over 5 years old.

High hui

Am fost într-un tur de presă bizar la Moscova şi m-au intoxicat cu propagandă

În Moscova se închid McDonalds-urile și se strâng bani pentru eroii din Ucraina.
19.10.14

Catedrala Sf. Vasile, Moscova (Toate pozele au fost făcute cu un telefon, aşa că scuzaţi filtrul de Instagram)

E greu să faci rost de-un Big Mac în Moscova în ziua de azi. Restaurantele McDonald’s se închid unul după altul, dar nimeni nu pare să ştie de ce. Atât şoferul care ne-a luat de la aeroport cât şi recepţionerul de la hotelul unde am fost cazaţi au menţionat întreruperea comerţului cu Occidentul, dar reprezentantul organizaţiei de propagandă care ne-a facilitat vizita în Rusia ne-a spus doar că la mijloc se află nişte „chestiuni de igienă,” care sigur vor fi rezolvate curând.

E adevărat că unele McCafé-uri, după cum le zice-n în Europa, încă desfăşurau o activitate stabilă. Dar multe altele, prea multe ca să fie vorba de probleme reale de igienă, au intrat într-un con de umbră. Abia dacă au trecut 23 de ani de la deschiderea primului McDonald’s rusesc, cu „fereastra sa către lume”, în centrul Moscovei, când se aştepta cinci ore la rând pentru un Happy Meal şi cozile se întindeau până în Piaţa Puşkin. Numai că, de când SUA şi UE au condamnat public acţiunile rebelilor pro-ruşi din Ucraina, McNuggets-urile au început să le lase un gust amar moscoviţilor.

Când am acceptat invitaţia companiei Rossotrudnichestvo pentru un tur de presă la Moscova, am văzut multe sprâncene ridicate în jurul meu. Nimeni nu mai auzise până atunci de compania respectivă, iar invitaţia am primit-o pe Facebook de la o persoană pe care nu o cunosc. Când am dat o fugă la sediul lor, situat într-o clădire masivă de birouri din Kensington, ca să cer detalii despre invitaţie, am observat că nu lucrau decât doi oameni în toată clădirea, înconjuraţi de camere întunecate care nu fuseseră folosite de luni de zile sau niciodată.

Cât stăteam acolo în mijlocul labirintului ăla semiobscur, tipa care mă ajută să fac aplicaţia pentru viză, pe ultima sută de metri, mi-a precizat doar că scopul turului era „formarea unor bune relaţii între tinerii jurnalişti cu influenţă,” fără să intre în detalii. După ore întregi de căutat pe Google şi dat telefoane, am tras linie şi am realizat că n-am aflat mai nimic. Nimeni nu părea să ştie ce face Rossotrudnichestvo şi de ce. Singura concluzie pe care am putut s-o trag a fost că organizaţia avea legături puternice, dar ascunse cu guvernul Rusiei şi cu marile agenţii de presă ruseşti.

Cu doar două săptămâni înainte să plec la Moscova, zborul MH17 se prăbuşise lângă Doneţsk, UE tocmai impusese sancţiuni Rusiei, iar Moscova trecuse sub embargou alimentele de import din Occident, ca răspuns. Câţiva dintre prietenii mei din presă vorbeau despre un „nou Război Rece,” ceea ce mie mi se părea o exagerare. Oricum, la momentul ăla, eu mă hotărâsem deja să particip la turul de presă, tocmai pentru că mi se părea bizar într-un fel confuz dar, în acelaşi timp, plăcut. Până atunci nu mă mai invitase nimeni la un tur de presă prin Facebook, fără să-mi spună ce subiecte ar trebui să acopăr şi, cu siguranţă, nimeni nu mai chemase jurnalişti pentru un tur de propagandă chiar în mijlocul unei crize politice.

Cu şase ani în urmă, călătorisem cu Expresul Transsiberian de la Sankt Petersburg până la Beijing şi nu suferisem prea tare de la şocul cultural. Credeam că Rusia nu-i atât de periculoasă precum voiau unii s-o facă să pară. Din punctul meu de vedere, Rusia nu era decât o altă ţară europeană.

Dar acum, în 2014, nu mai e cazul. Lucrurile au început să degenereze, în vechiul stil URSS. Să luăm cazul ITAR-TASS, cea mai mare agenţie de presă din Rusia, care are 74 de filiale în țară şi 64 de birouri pe plan internaţional. În perioada URSS-ului, agenţia era cunoscută doar ca TASS (Agenţia de Telegraf a Uniunii Sovietice). A fost redenumită ITAR (Agenţia de Informaţii şi Telegraf a Rusiei) prin decret prezidenţial de Boris Elţîn în 1992, după dizolvarea Uniunii Sovietice şi formarea noii Federaţii Ruse. Pentru următorii 20 de ani, agenţia a folosit numele ITAR-TASS.

Apoi, brusc, Putin a revocat decretul lui Elţîn şi agenţia a revenit la vechiul ei nume, TASS. E destul de greu să nu vezi o intenţie politică în spatele acţiunilor de genul ăsta.

Am aflat de ITAR-TASS şi de celelalte locuri de joacă ale elitei mediatice moscovite, pentru că programul a fost foarte strict pe perioada şederii noastre, deşi n-a existat vreun obiectiv general bine definit al turului. Dimineţile începeau cu monologuri din partea unor bărbaţi de vârstă mijlocie îmbrăcaţi impecabil, care purtau ochelari de soare, deși stăteam într-o cameră. Ei erau directorii celor mai pro-guvernamentale televiziuni şi publicaţii şi își începeau discursurile cu câteva precizări necesare despre organizaţiile pe care le reprezintă, după care treceau pe nesimţite la chestiunea presantă a „recuceririi teritoriilor ruseşti.”

„Presa occidentală minte,” ni se tot repeta la nesfârşit. Ăsta mi s-a părut un exerciţiu psihologic cam nepotrivit atât timp cât noi eram practic reprezentanţii presei occidentale.

Catedrala Mântuitorului Iisus Hristos, acolo unde membrele Pussy Riot și-au pus în scenă protestul în urma căruia au fost încarcerate.

Întreabă pe oricine de la All-Russia State Television and Radio Broadcasting Company de ce nu l-au intervievat niciodată pe Alex Navalny (candidat la primăria generală a Moscovei, liderul protestelor împotriva Kremlinului din 2011 şi 2012 şi singurul rus inclus în top 100 cei mai influenţi oameni din lume din revista Time) şi o să ţi se răspundă că Navalny e „neimportant pentru poporul rus,” un egoist care-şi vede doar propriul interes şi care „dă bine pe sticlă pentru presa occidentală.”

Întreabă pe oricine din presa rusă mainstream ce părere are despre omologii săi occidentali şi o să-ţi răspundă cu un singur cuvânt: „propagandişti.” Ni s-a spus încontinuu, de fiecare dată în exact aceleaşi cuvinte, că Rusia îşi propune să „câştige războiul mediatic.” Nu există adevăr obiectiv, ne spune un oficial, există doar fir narativ. Ba chiar mai mult, „democraţia este o iluzie,” după cum ne-a informat un tânăr student la jurnalism de la Universitatea de Stat din Moscova.

Pe lângă agenţiile de presă, oraşul Moscova a fost transformat estetic. Pe perioada vizitei mele, răsăreau parcuri noi şi bogate în vegetaţie pe terenuri pe care, cu numai o zi în urmă, zăceau maşini abandonate. Străzile erau proaspăt pavate cu pietre cubice care practic străluceau de la atâta lustru şi multe dintre ele erau pline de corturi unde se puteau face donaţii pentru soldaţii din Ucraina. Fotografii memoriale uriaşe ale soldaţilor ruşi căzuţi pe frontul din Ucraina erau amplasate în public şi înconjurate de flori. Cei care şi-au dat viaţa în ultimele luni sunt ovaționați ca eroii noii lupte pe care Rusia o duce în prezent: lupta pentru recucerirea pământurilor şi popoarelor care sunt de drept ale ei.

În acel weekend, străzile Moscovei erau pline ochi cu ocazia Zilei Oraşului. Parcul Idolilor Căzuţi (sau Parcul Eroilor, în funcţie de cum priveşti lucrurile), odinioară rezervat statuilor comuniste uitate de lume şi introspecţiei tăcute, era acum un spaţiu foarte bine întreţinut unde se ţineau cursuri de yoga şi se vindea suc de portocale la standurile dintre figurile imortalizate ale lui Lenin, Hruşciov, Brejnev şi Stalin.

Câteva din tricourile aflate la vânzare în Piaţa Roşie.

În Piaţa Roşie am găsit de cumpărat tricouri imprimate cu o imagine în care Putin şi Medvedev merg la braţ cu textul „EI SUNT PATRIOŢI, DAR TU?” şi, pe lângă astea, replici după faimoasa poză cu „Putin călare la bustul gol.” Feţele vânzătorilor îmi spuneau că nimic din toate astea nu avea vreo urmă de ironie. Un tip din grupul nostru a văzut un bărbat al cărui fiu purta mândru un tricou în genul ăsta: avea o imagine cu Putin care privea în depărtare, cu pătrăţelele de pe abdomen decorate cu cercurile olimpice.

Puţin mai încolo, cât eram la metrou, care e ridicol de frumos, cu un coleg de breaslă, am avut o experienţă de primă mână cu patriotismul ăsta renăscut al ruşilor: eu şi colegul meu am fost bruscaţi de un moscovit care ne auzise vorbind în engleză. „Aici e Rusia, vorbiţi rusa!” s-a răstit tipul, după care a adăugat foarte elocvent: „Dacă sunteţi americani, vă fut una!”

Colegul meu, care vorbea destul de fluent rusă, a reuşit să-l convingă pe tip că eram de fapt sârbi şi ne aflăm în vacanţă la Moscova, la care tipul îl cuprinde pe colegul meu cu braţele şi exclamă că suntem „fraţi.”

Mândria asta naţională a ruşilor ajuns la nivel de isterie. Îl afectează pe beţivanul de la metrou cam în aceeaşi măsură în care l-a afectat pe Putin, căruia i-au dat lacrimile în timp ce asculta imnul naţional, şi pe şefii agenţiilor de presă cu care am vorbit şi care au izbit cu pumnul în masă atunci când le-am zis că din exterior intervenţia Rusiei în Ucraina se vede ca o invazie, nu ca o misiune umanitară.

Imprimeul unui tricou aflat la vânzare în Piaţa Roşie.

Prin fiecare bar şi restaurant prin care am fost, am încercat să vorbesc cu câţi moscoviţi am putut, în condiţiile în care eram supravegheată atent de personalul de la Rossotrudichestvo care ne însoţea. Toţi îmi ziceau aceeaşi poveste: Rusia e o naţiune fantastică, Putin e iubit de popor, Occidentul le persecută presa şi guvernul.

„E un pic de cenzură pe aici, e adevărat,” admit unii, „dar au trecut abia 25 de ani de când a luat naştere Federaţia Rusă. Avem nevoie de timp să ne dezvoltăm.”

Le-am zis că am remarcat un lucru ciudat: niciun moscovit nu vrea să-şi critice guvernul sau presa, sub nicio formă. Şi că asta nu se întâmplă în nicio altă ţară europeană, cu atât mai puţin în Regatul Unit, unde-i practic obligatoriu să-ţi urăşti guvernul.

„Avem datoria de a reprezenta Rusia într-un mod pozitiv,” mi s-a răspuns. „Occidentul îşi minte cetăţenii în aşa hal încât noi n-avem cum să răspundem altfel.”

Nu-ţi spăla rufele în public, ţine-ţi gura, fii cu ochii în patru după străini, fă ce trebuie pentru ţara ta. M-am lovit de ceea ce s-ar putea numi mentalitate de război.

După vreo cinci sau şase zile în Moscova, mai toţi din grupul nostru am început să simţim pe pielea noastră ceea se se întâmpla pe plan internaţional. Ne petreceam serile în sala de mese a hotelului unde comandam bere scumpă, urmăream ultimele noutăţi de pe front, observam cum personalul hotelului începea să înlocuiască brânzeturile franţuzeşti cu cele ruseşti pe măsură ce stocul de import se împuţina şi încercam să găsim motivele pentru care am fost acceptaţi pentru turul ăsta de presă. Unii din grupul nostru erau critici culinari, alţii se ocupau de recenzii de teatru. Doar unul era corespondent în Rusia. Ce se voia de la noi? Cam cât de mult eram supravegheaţi? Care era rostul conferinţelor ăstora unde trebuia să asistăm două-trei ore la monologurile unora despre cum ţările noastre au dezinformat opinia publică vizavi de Rusia?

Metroul din Moscova

Un coleg a început să doarmă cu lumina aprinsă. Eu am început să verific mereu prin cameră şi în spatele cortinei de la duş, de fiecare dată când mă întorceam în camera pe hotel, pentru că eram aproape convinsă că o să găsesc vreun agent rus ghemuit printre rochiile mele şi tot fluturam un dispozitiv în speranţa că o să pot înregistra sunetele pe care le scot microfoanele ascunse în senzorii de fum din camera mea.

Dacă am fost sau n-am fost supravegheaţi cât timp am petrecut în Moscova, rămâne un mister. Nu ştim nici acum dacă noi am fost persoane de interes sau dimpotrivă complet neinteresanţi pentru cei care au organizat toată treaba şi apoi ne-au lăsat, oarecum confuzi, pe aeroportul Heathrow din Londra, după vreo şapte zile de vagi tentative de îndoctrinare. Ni s-a spus că ne putem întoarce oricând în Rusia, că uşile lor ne sunt mereu deschide şi că, dacă ne hotărâm să studiem limba rusă sau să ne dăm doctoratul la vreo universitate rusă, Rossotrudnichestvo se oferă să ne finanţeze studiile. Cred că sună bine, dacă vreodată am nevoie să dispar după vreo despărţire nasoală sau dacă intru în vreo situaţie din care nu pot să scap decât dacă-mi înscenez moartea. Cu excepţia scenariilor ăstora două, nu mă văd întorcându-mă la Moscova prea curând.

În oraşul deasupra căruia doar Vladimir Putin şi prim-ministrul Dimitri Medvedev au voie să zboare (nici măcar zborurile comerciale, turiştii, coordonatorii de trafic sau poliţiştii) toate privirile sunt aţintite asupra becului roşu al elicopterului prezidenţial blindat care traversează cerul nopţii. Se zice că Putin urăşte Moscova şi că-şi petrece aproape tot timpul într-o casă din afara oraşului, aşa că e destul de banal să-i vezi elicopterul cum face naveta între clădirile guvernamentale şi suburbii. E o senzaţie destul de ciudată atunci când eşti pe o terasă prin Moscova, îţi savurezi cocktailul şi deodată vezi elicopterul cum survolează în depărtare şi iei notă de existenţa lui Putin şi de imensa lui influenţă asupra oraşului, a metropolei şi a nesfârşitei realităţi siberiene.

Când apare punctul ăla roşu pe cerul Moscovei, cetăţenii ei, în special cei din Octombrie Roşu, ultimul bastion al elitei liberale, reacţionează la fel cum reacţionăm noi, cei din Occident. Stăm şi ne uităm în sus, la dovada minusculă a existenţei unui om pe care niciunul dintre noi nu prea-l înţelege. Şi ne întrebăm care naiba e următoarea lui mişcare.

Traducere: Mihai Niţă

Citește mai multe despre Putin:
Rusia a sărbătorit ziua lui Putin cu tributuri pe hârtie igienică
Am vorbit cu un politolog rus anti-Putin despre propagandă
Am vorbit cu bărbatul care a fost numit creierul lui Putin