FYI.

This story is over 5 years old.

Știri

De ce ţi se pare presa atât de oribilă în România

Din iunie, România rămâne fără televiziuni locale.
6.5.15

Nu prea e o surpriză pentru nimeni că moare presa aşa cum o ştiam, mai ales că e în picaj de şapte ani. Aia scrisă s-a dus inevitabil prima, că nu prea mai ai de ce să dai bani pe ziare, când găseşti aceleaşi ştiri pe net. Multe ziare naţionale, precum Ziua, Gândul, Gardianul, Cotidianul şi Săptămâna Financiară au dispărut din print în primii ani de criză. Practic toată piaţa s-a mutat pe televiziune şi pe net, unde toţi ne plângem că e numai cancer.

Zilele astea au apărut două rapoarte făcute de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI) şi Activewatch, care subliniază fix aspectul ăsta. M-am uitat pe ele şi m-am plictisit. Mulţi dintre jurnaliştii bătrâni cu care au vorbit cele două ONG-uri au băgat iar placa aia cu moartea eticii şi a deontologiei profesionale, de parcă aproape toată presa românească nu presta pentru Adrian Năstase în anii '90. Apoi, în anii 2000, s-a împărţit în două, între Traian Băsescu şi PSD.

MODUL ÎN CARE FUNCŢIONEAZĂ PRESA S-A SCHIMBAT

Ilustrație de Vasile

În raportul CJI, am citit că numărul de angajaţi cu carte de muncă din presă a scăzut de la 22 000 la 16 000, din 2004 în 2010. De atunci, au fost daţi afară şi mai mulţi, în mare de la chestii complet neprofitabile precum TVR sau presa locală creată de politicieni care au pierdut alegerile. Şi s-a ajuns la o reducere a jurnaliştilor cu aproape 40%, de la începutul crizei, chit că facultăţile de profil toarnă în jur de 12 000 de studenţi anual. Practic, e o industrie într-o scădere naturală.

Ambele rapoarte de mai sus dau vina pe politizarea mass-media şi cum asta influenţează agenda publicului, care este ceva nou doar dacă te-ai trezit alaltăieri şi ai impresia că presa n-a fost mereu un mecanism de influenţare a agendei publice din cele mai vechi timpuri. Pe de altă parte, trăim într-o epocă în care nu prea contează al cui e canalul sau siteul, că publicul poate pur şi simplu să-şi aleagă singur conţinutul care-i convine. Şi, ghici ce, publicul alege ştirea prezentată sub un format cât mai amuzant sau interesant posibil, aşa-numitul infoteinment. Nu-i pasă de informaţie în sine, ci de cum e prezentată. Dacă întrebi oamenii de jurnaliştii lor favoriţi, o să-ţi vorbească de editorialişti, de cum apreciază modul în care vorbesc CTP sau Moise Guran. Practic, termenul de „jurnalist bun" se traduce prin „jurnalist care îmi validează părerile despre lume".

Publicitate

Internetul îţi oferă o altfel de relaţie cu publicul tău. Faţă de televiziune sau presă scrisă, unde citeşti la finele lunii nişte audienţe sau tiraje vagi, din care tragi nişte presupuneri mai mult sau mai puţin greşite, internetul îţi spune imediat ce merge sau ce nu prin trafic. Şi, din păcate, traficul îţi spune că oamenii vor să citească cele mai mizerabile chestii, aşa că le dai ce vor să citească sau te resemnezi că nu te citeşte nimeni şi încerci să profiţi de acel trafic mare, ca să publici şi materiale relevante pe lângă. Metoda asta nu e nouă, n-a inventat-o internetul. Ea există de când s-au format primele trusturi de presă, care îşi susţin revistele şi cotidianele de presă serioasă, prin publicaţii tabloide care sunt mai profitabile şi lucrul ăsta apare în manualele din care dai licenţă la Jurnalism.

JURNALISMUL E O PROFESIE CARE PLĂTEŞTE LA BUCATĂ, NU LA CALITATE

Toţi colegii mei care au terminat Jurnalismul şi-au intrat în presa generalistă acum vreo cinci ani au fost băgaţi pe divizia de online a cotidianelor. Acolo, după nişte luni de practică în care au muncit pe bune vreo zece ore pe zi, au fost angajaţi pe nişte salarii sub orice critică, care oscilau între opt şi zece milioane. De atunci, situaţia s-a mai îmbunătăţit cumva şi unii au ajuns şi la un 17 milioane, dar asta cu ture de noapte, duminici şi sărbători legale muncite şi, per total, mai mult efort decât merită.

Pentru banii ăştia, ei au o normă zilnică de articole, care nu prea îţi permite să documentezi ceva în profunzime, şi o normă de trafic, care nu-ţi permite să abordezi subiecte serioase. Când produci materiale la gramădă, care trebuie să şi prindă la public, tinzi să alegi cele mai facile chestii, scrise cu tituri care conţin expresii gen „BOMBĂ, ai să înnebuneşti când vezi ce fiţă de ciorapi purta Mazăre". Şi aici n-au inventat românii apa caldă. Gândeşte-te numai că unul dintre cele mai citite siteuri în lume este Buzzfeed, un site cu articole fără text, doar cu teste haioase de oracol, poze colorate şi titluri tabloide. Este un site facil, creat doar pentru trafic, perfect pe gustul publicului. Şi e foarte greu să n-ajungi ca Buzzfeed în zilele noastre, pentru că presa tradiţională este pe moarte.

DUPĂ MOARTEA PRINTULUI, URMEAZĂ TELEVIZIUNEA

Ilustrație de Vasile

Şi aici nu vorbesc de presa scrisă, care deja e la pe la al doilea parastas de când şi-a dat duhul. Vorbesc de televiziuni. Pe 17 iunie 2015, România este obligată de o convenţie internaţională, semnată în 2006, să închidă televiziunea transmisă pe unde radio. Practic, toate televiziunile locale transmit aşa, deci o să rămână fără licenţe. CNA spune că pot trece la licenţe digitale de cablu sau pe satelit, dacă nu au datorii la stat. Practic, din 170 de televiziuni locale se vor închide 140 din cauza datoriilor. Deci nişte oameni o să rămână fără informaţii locale. Şi e greu şi să le iei apărarea acestor instituţii de presă, pentru că majoritatea au fost create strict din motive electorale de către politicieni care şi-au dat seama în ultimii ani, conform celor de la CJI, că e neprofitabil să faci propagandă pe televiziuni cu audienţă zero şi e mult mai simplu să vii cu găleata cu ulei şi făină din uşă-n uşă. Oricum, concluzia e c-o să se restrângă mult piaţa

SISTEMELE DE SUBSCRIPTION ŞI CROWDFUNDING SUNT VRĂJELI IMPOSIBILE PENTRU MASS-MEDIA COTIDIANĂ

Există propuneri de salvare a presei, din păcate, niciuna nu se poate aplica pe plan larg. Una ar fi să fie finanţată doar de cititori printr-un paywall, care interzice accesul la conţinut celor care nu-s abonaţi. Experimentul cu Paywall-ul în România a mers doar la câteva publicaţii financiare, unde cei din domeniu chiar depindeau de ştirile alea, ca să afle despre fluctuaţiile pieţei. E genul de lucru care merge doar la nişe foarte bine definite. Dar nu e ok să te încrezi atât de mult în nişa ta, că există tot felul de metode uşoare prin care să treci de un paywall, fără bani, şi românii le-ar încerca pe toate. Până şi cei de la New York Times, care sunt daţi mereu ca exemplu de paywall de succes că au 600 000 de abonaţi, au renunţat la el pe secţiunea video, că rămăseseră fără trafic pe site.

Varianta mai romantică de finanţare a jurnalismului este cea urmată de Casa Jurnalistului sau DOR, de urmărire a burselor naţionale şi internaţionale pentru reportaje, dar şi de finanţare prin crowdfunding. Genul ăsta de proiecte merg foarte bine, în sensul că produc materiale de calitate, documentate în profunzime, din păcate sunt foarte puţine şi pe teme destul de specifice. Singurul experiment de finanţare de presă cotidiană prin crowdfunding este în Olanda, iar proiectul ăla a atras 1,7 milioane de dolari fără să fi dat un singur element editorial, deci a avut succes mai mult prin cât de carismatici erau tinerii care-l promovau. Sunt slabe şansele să strângi banii necesari finanţării unui site cotidian, care să acopere cât de cât ştirile naţionale.

JURNALISTUL SE TRANSFORMĂ ÎN CONTENT CREATOR ŞI TREBUIE SĂ NE ÎMPĂCĂM CU ASTA

Singura şansă a presei este să realizăm cu toţii, atât jurnaliştii, cât şi cititorii, că funcţionăm în altă paradigmă. Nu o să ne mai întoarcem niciodată la reportajele de atmosferă de patru pagini din Jurnalul Naţional, făcute în stilul lui Geo Bogza, din simplul motiv că nu mai există persoane care să le citească, fără proteze dentare. Televiziunea o să dispară odată cu conectarea celeilalte jumătăţi a ţării la internet. O să rămână doar jurnalismul de online. Şi trebuie să acceptăm că jurnalistul de online este doar un titlu arhaic, noi toţi suntem doar producători de conţinut informativ. Şi suntem relevanţi doar atât timp cât cineva ne citeşte conţinutul. E vremea să nu mai sărim în sus despre care erau standardele de conţinut acum un secol, când oricum presa era execrabilă şi aservită unor regimuri totalitare, şi să producem cât mai mult conţinut de calitate putem, atât cât ne permit cititorii fără să pierdem trafic.

Citeşte mai multe despre problemele presei:
Cum ajungi la ziar minţind duios pe Facebook Un exemplu de cenzură în presă la nivel naţional Televiziunile locale există doar ca unele politice