În cei cinci ani de când mă-nvârt prin lumea umorului, am învățat că cei mai talentați și mai amuzanți oameni nu ajung comedianţi. Am cunoscut o grămadă de băieți și fete mult mai amuzanți ca mine, dar care n-ar putea în vecii vecilor să facă stand up, pentru că le lipsește tăria de caracter să reziste în fața tuturor umilințelor personale la care sunt supuşi cât îşi fac un nume. E nevoie de un masochism aparte, să ai puterea să te expui la eșecuri după eșecuri și totuși să continui. Și nu mă refer doar la momentele de liniște mortuară de după o glumă care n-a mers, dar hai să-ţi explic cum a stat treaba pentru mine, în caz că te mănâncă să te bagi în domeniu.

Nimănui nu-i pasă cum te cheamă, dacă eşti opening act, pentru că, de multe ori, nici nu eşti anunțat pe afiș. Asta te transformă dintr-un băiat venit să încălzească publicul și să-l pregătească pentru main act, într-un obstacol care stă între public și performerul pe care-l vor. Iar, dacă nu-ți știu numele, aproape sigur nu-ți știu nici fața.

Pentru o bună parte a carierei mele, am crezut că numele meu de scenă este „băiatul ăla mai slab din deschidere". Într-unul dintre primele mele turnee din țară, mă plimbam prin pub cu vreo zece minute înainte de show şi m-a acostat un client. M-am dus la el cu încrederea unui om gata să dea un autograf, dar mi-a zis: „Nu te supăra, am comandat și eu o bere acu 30 de minute, când ajunge?" E jenant să fii confundat cu un chelner, totuși, juma de oră pentru o amărâtă de bere? Dar asta nu e nimic. Într-un show din alt oraș, un băiețaș de cartier a ieşit grăbit pe holul unde așteptam eu și colegul începerea spectacolului și, ca un combinator fin, voia să ne vândă niște bilete, că el trebuie „să plece de la tristețea asta". Și înțeleg că poate nu-mi știa fața, dar afișul cu mine era la 30 de centimetri mai la stânga de mine. Am și încercat ușor să iau poziția de semiprofil și zâmbetul forțat de pe afiș, să văd dacă se prinde. Nicio șansă. La fazele de genul ăsta mai adaugă câteva instanțe de bodyguarzi care îți cer bilet la propriul show și ți-ai făcut o idee bună despre prima fază a carierei tale.

Ca să-ţi faci acele ore obligatorii de târșăit prin rahat, ai nevoie de timp de scenă, pe care nu mulţi sunt dispuşi să ţi-l dea. Cluburile cu public bun sunt ocupate de „A list-eri", iar cele care au bani nu te cheamă, pentru că nu ești destul de important, așa că-ți rămâne să alegi dintr-o paletă largă de bodegi din Urlați, Mizil, Buftea, Băicoi, Focșani şi Vâlcea. Şi fiecare, dar absolut fiecare dintre aceste locuri dubioase, are un patron/manager care încearcă să te ciuntească la bani de nu știi ce-i cu tine.

O să-ți propună să faci un show pe bilete, ca el să nu se ocupe nici de promovare, nici să nu-și asume vreun risc. O să-ți propună să te duci de la masă la masă ca un lăutar și să „dai câte o glumă la fiecare". O să-ți propună să-ți rupi din show și să faci pauză de o oră, ca să poată el să vândă mai multă băutură. O să te prostească să faci o reprezentație cu un echipament audio de DJ de nuntă, care vine cu reverbul obligatoriu și o lumină de tip PAR, care dansează când vorbești și-și schimbă culoarea o dată la două secunde. Și tu o să accepți, că ești prost și crezi că o să faci bani. O să vă dați seama cu toții că practica patronilor „stand up ca s-aduc clienți" nu funcționează deloc în realitate, atunci când e făcută de mântuială. De obicei, toate cele trei părți, comediant-public-patron, sunt grav nemulțumite la sfârșitul unui astfel de show.

Și dacă patronul e un bulangiu, cel mai probabil la fel o să fie și publicul. Nu zic, mi-au ieșit niște show-uri nemaipomenite în cele mai jegoase dughene unde credeam că o să vorbesc unor maimuțe, dar am și dat peste niște muiști siniștri. Mi-am book-uit odată un show într-un orășel din județul Constanța (nu zic care, dar doar să zicem că oamenii de acolo se ocupă cu multe „radioactivități") fără să mă interesez în ce fel de loc mă duc. Din prostie, lăcomie și dorință de spectacol, evident. Am ajuns într-o discotecă placată cu mai multă gresie ca o toaletă publică și a trebuit să fac show-ul suit pe o cutie cu o bară de stripease, fără nicio lumină și cu un microfon de tot rahatul la care nu mă auzea nimeni. La un moment dat, un tractorist mort de beat s-a suit pe scenă lângă mine, m-a luat cu brațul după gât și mi-a scuipat niște cuvinte în microfon. Sunt sigur că avea ceva foarte amuzant de adăugat la glumă, păcat că nu era în stare să o zică. După ce l-am împins ca pe un sac de cartofi, am realizat că în public erau în mare parte puleți de-ăia de liceu cu freze sculate și care bagă la păcănele și la ruli, precum și pițipoancele pe care încercau să le babardească. Show-ul n-avea să ducă nicăieri așa că am închis ochii, m-am gândit la banii de dup-aia și apoi mi-am petrecut următoarele zece minute pe scenă făcând mișto de bretelele unuia. Au râs cu toții până la urmă, dar și dacă aruncau cu ouă stricate și roșii în mine m-aș fi simțit mai puțin umilit.

Ai început să fii stăpân pe materialul tău și îți iese treaba foarte bine în nouă din zece seri. Începi să te joci și să-ți explorezi umorul, skill-urile de improvizație, crowdwork-ul, call-back-urile, tot tacâmul. Te ia valul și uiți o lecție foarte importantă: publicul de stand up este ca o feministă. Dacă zici ceva greșit, nu mai există niciun mod s-o împaci. Cel mult, poți să zici ceva mult mai oribil, ca să-i distragi atenția.

Într-un turneu am văzut un cetățean care stătea catatonic la prima masă, probabil de la prea multă maraciuca. Evident că am intrat într-o discuție cu el. Ca un idiot l-am întrebat: „Ți-a murit mama?" Nenorocitul a speculat momentul și a zis că da. Eu știam că glumește, el știa că glumește, publicul nu. Dar eu nu știam asta. Așa că am continuat: „Și-ai zis, da, ce pula mea, a murit mama, hai să mă bag în primul rând la stand up, nu? Poate-mi face bine la tristețe". Și brusc m-am simțit ca Mutu, când rata un penalty de calificare. Două sute de puli karmice se îndreptau către sufletul meu, pentru că am îndrăznit să glumesc de mama moartă a ăstuia. Atât de mult m-am zbătut să ies din acest nisip mișcător încât, până la sfârșitul reprezentației, și eu eram convins că mă-sa e moartă. Mi-am cerut scuze tipului, după ce am coborât de pe scenă, doar ca să mi se răspundă cu candoare: „Stai, coaie, glumeam!" Atunci parcă mi-am dorit puțin să-i moară mama.

Ok, acum ești un comediant destul de matur, poți face față oricărui tip de teren accidentat şi ești destul de cunoscut încât să fii chemat la cluburi și la evenimente mai decente. Ce mai poate să fie nașpa? Mult mai puține lucruri, evident. Pentru început, nu mai ești cazat în localuri care ţi se par bordeluri, după petele albicioase de pe cearceafurile roșii de pseudo-catifea. Pe de altă parte, acum că ești semi-vedetă, patronii și anturajul lor or să tragă de tine să vii la masa lor, să o arzi caterincos, să-ți bați pula de prietenii lor. Pe scurt, vor un extra-show privat de la tine, pentru că, în mintea lor, stand up-ul funcționează ca un show de striptease. La fel o țâță pe care ai văzut-o deja, nicio glumă auzită o dată nu mai e la fel de mișto. Nu mă înțelege greșit, ai toate șansele să găseşti niște patroni foarte de treabă, care doar vor să te simți bine în clubul lor și să-și arate ospitalitatea, dar chiar și asta poate să meargă prea departe.

Într-un alt turneu, un manager beat pulă (să-i zicem Nelu) îmi povestea combinațiile lui cu cox și iarbă, pe care le făcea când era prin afară, în timp ce trăgea de o grasă cu herpes să ne facă o muie. Asta se întâmpla de față cu o grămadă de altă lume. Jenat de toată situația, am reușit să scap de cea mai previzibilă boală venerică, când s-a anunțat mutarea în alt club. M-am despărțit de Nelu după ce nu m-am suit cu el la volan. După 20 de minute, am ajuns la intrarea în club și l-am văzut pe Nelu, față în față cu doi bodyguarzi, și o porție impresionată de borș care-i curgea din nas. Nelu zbiera la ei niște înjurături neinteligibile, dar apoi m-a văzut şi s-a înseninat. Mi-a zâmbit prietenos și mi-a arătat dinții plini de sânge. Mi-a dat sacoul să i-l țin, cât rezolva situația. Am rămas ca un cuier, la jumătatea distanței între Nelu și bodyguarzi. Cum căcat reacționezi într-o situație de genul ăsta? Din fericire, ca într-un film cu proști, Nelu şi-a dat seama că nu vrea să-l văd cum își ia pizdeală, așa că mi-a luat sacoul din mâini și m-a trimis în club. Asta era pe la trei-patru dimineața. La ora nouă-zece, Nelu ne-a sunat pe mine și pe colegul să mergem la el la bar, la mic-dejun. Băiat super de treabă Nelu.

Dar ca să nu credeți cumva, după toate belele astea, că cumva stand up-ul nu e cea mai mișto meserie din lume, vă zic și o poveste mișto. Am acceptat să fac un caritabil iarna asta într-un club din București, din nou, neștiind prea multe despre la ce mă înham. Am ajuns într-o groapă de club și în line-up-ul evenimentului eram eu și vreo șase trupe de death metal. Ok, Raul, deschide show-ul ăsta acum. 15 minute mai târziu, ce să vezi, metaliștii sunt un public cu o poftă de râs foarte mișto și chiar foarte politicoși. Am zis o glumă în care menționam că mi s-a cerut să mă lepăd de satana și le-a plăcut la nebunie. După numărul meu, solistul trupei de metale care urma, o clonă de Dave Mustaine de Galați a zis către public: „Mulțumim, Raul, ai fost foarte caterincă, dar spre deosebire de tine… NOI NU NE LEPĂDĂDĂM DE SATANA. URMEAZĂ FOLLOW THE ROTTEN!". Și deodată a început cel mai badass riff de metal pe care l-ai auzit vreodată.

Citeşte mai multe despre comedie în România:
Cum fac comedianţii români oamenii să râdă Devenire, destin, youtube cu Silviu Gherman Epopeea lui Victor Viorel Ponta, Stăpânul suprem al Socialismului